Reteta unei nunti*

Stiti ce e asta? Exact !!! E rabinul HaCohen semnand ketuba.

Si aici, jos?

Daca raspunsul vostru a fost “o chupa” imi pare rau sa va spun, dar ati gresit.

 

Nu e “o” chupa . Este Chupa- ua sub care duminica trecuta s-au casatorit Bianca Samson (ops… vreau sa spun Galateanu) si Dan (tot Galateanu;) ).

“Si ce daca?” – veti spune “se presupune ca asta e blogul lui magdutz, nu site de matrimoniale”. Pai… sa va explic eu si ce daca: In primul rand asta e prima nunta evreiasca la care particip in Romania.

In plus nunta asta mi-a ramas (si imi va ramane mult timp de acum incolo) intiparita in minte din foarte multe motive. Asa cum am povestit si celor mai multi care m-au intrebat cum a fost la nunta, vreau sa subliniez cat de draguti erau Bianca si Dan si cum parca radiau de fericire – sentiment pe care au reusit sa-l transmita si celorlalti. Spun asta pt ca, din cate am observat, toata lumea s-a simtit foarte bine (pt a asigura verdicitatea de 100% a spuselor mele si pt a nu-mi informa gresit “numerosii” cititori vreau sa reformulez: toti oamenii – fiindca a trebuit sa constat,cu tristete , ca nu toate bipedele merita aceasta titulatura).

Reteta acelei seri a fost una complexa, dar delicioasa, dulce, dar pe alocuri amaruie, cum de fapt ii sta bine oricarei opere culinare desavarsite:
Se iau cate doua bucati miri si una bucata rabin si se pregatesc. Intre timp se pun in tigaie la foc mic sinagoga invitatii care se asezoneaza cu 1-2 fotografi profesionisti, dupa gust. Cand toata lumea si-a gasit locul si deja se simte o usoara febra musculara de prea mult zambit, se adauga ingredientul secret si anume cateva binecuvantari spuse de rabin si, evident, nelipsitele speech-uri ale celor care se simt inzestrati cu talent oratoric (tin sa mentionez ca barfulitele si intepaturile susurate printre dinti in urechea vecinului nu intra in aceasta categorie si ar fi putut lipsi cu desavarsire. Eu nu sunt in masura sa ma plang fiindca am fost suficient de inspirata sa imi gasesc un locsor langa persoane dragute si amabile, fiind la o distanta considerabila de cei cu obiceiurile prezentate mai sus).

Vorbind de sinagoga vreau sa amintesc un gest care mi s-a parut foarte dragut si anume acela de a face, pt invitati, flyere in care era explicat cam tot ceea ce tinea de o nunta tipic evreiasca (obiceiurile si semnificatia acestora). In acest fel cei care nu erau familiarizati cu aceste lucruri sau nu faceau parte din comunitate au fost “pusi la curent”.

Dupa ce aceasta etapa e terminata urmeaza numarul ametitor de poze cu mirii si toti suntem mutati la masa. Aici ar fi un loc minunat pt a explica unui copil cum e cu miscarile de rotatie si revolutie ale planetelor.

Invitatii graviteaza – la fel ca planetele pe traiectorii si cu viteze diferite, fiind in cele din urma nevoiti sa accepte crudul adevar si anume ca locurile sunt stabilite dinainte. Acceptarea, bineinteles, nu poate avea loc fara a observa strambaturi din nas (cu cat il ai mai mare cu atat te simti obligat sa-l supui la exercitii atletice mai complexe) si o combinatie sinistra intre zambet si grimasa.

Unii aleg sa isi schimbe masa dupa primul fel, chiar cu riscul de a ramane fara portii (lucru care totusi nu se intampla datorita perspicacitatii chelnerilor de a servi si locurile goale), altii se muta doar partial.

Altii sunt multumiti de colegii de masa, dar problema o reprezinta masa vecina. Cum acestia vad ca nimeni nu le intelege durerea si frustrarea, singura solutie a acestora e sa intre cat mai adanc cu scaunul sub masa si sa spere ca , in cele din urma, un candelabru ar putea ateriza cu suficienta precizie incat sa-i rezolve toate problemele de la masa alaturata. Acum ca ma gandesc mai bine remarc cu usurinta asemanarea unei astfel de persoane cu un dementor (mda… Harry Potter adict I know, i know): capacitatea de a crea o atmosfera rece in jur, senzatia ca tot binele din lume dispare…Poate gluga ar fi singurul element care lipsea, desi recunisc ca teroarea raspandita s-ar fi diminuat considerabil daca o gluga ii ascundea fata. Singura grija intemeiata a aparut atunci cand a inceput sa se serveasca mancare. Ma refer , desigur, la faptul ca un moment de neatentie ar fi fost suficient pt a provoca spargerea propriilor saculete cu venin, lucru fatal in cazul de fata. Tragedia a fost totusi evitata si petrecerea a continuat.

Au urmat o serie de dansuri israeliene -wow… inca mai stiu cateva… si chiar imi era dor de Nigun Atik sau Mocher Prachim – si aici cred ca Dana e cea care merita laudele.

Si cum sa fi fost seara completa fara rapirea miresei? Inca mai sunt curioasa cine a avut ideea dansului exotic pe care trebuia sa-l faca domnul Rott asa ca as fi foarte fericita daca cei care detin astfel de informatii mi le-ar impartasi.

Una peste alta m-am simtit foarte bine … deci? cine-s urmatorii? ;;) Inca o data Mazel tov si multumiri multe Deliei pt poze.

!!! Aceasta mentiune este pt cei care au mai citit articolul sub alte forme in ultimele 24 de ore: Daca aveti cumva impresia ca a fost modificat puteti sta linistiti imaginatia nu va joaca feste asa cum anuntam anterior Cred ca asta e totusi forma finala, desi… nu se stie niciodata >:) !!!

Genial

Stateam zilele trecute si, in timp ce faceam eu azi obisnuita “frunzareala” periodica a blogosferei, ajung pe blogul lui Darius Groza (a.k.a. JEG) si… dau peste poza asta pe care, in mai putin de 5 secunde, o si salvasem.

 

 

De atunci tot incerc sa o pun pe blog – bineinteles, alaturi de un text absolut remarcabil care sa explice de ce m-a interesat asa de mult imaginea.Si deodata m-a lovit inteligenta: in asta consta genialitatea imaginii –> nu are nevoie de nici un fel de explicatie suplimentara si, in 341 kb,  explica ceea ce incerc eu sa sugerez aici de cateva luni bune si, probabil, desi voi continua, e putin probabil sa fiu mai clara de atat. Acum depinde de fiecare ce intelege din poza…

Inapoi in Iasi. Ce am adus cu mine?

Dap, am cateva zile de cand sunt acasa, dar nu am reusit pana acum sa scriu nimic. Asta pentru ca simteam ca am prea multe de zis si nu reuseam sa le cuprind pe toate. Stiu ca aparent nu e mare lucru:

• un grup destul de micut de prieteni (chiar foarte micut daca e sa compar cu verile trecute si taberele pe care le frecventam )
• un orasel nu foarte animat (Olanesti)
• o vreme destul de mofturoasa (ba era mult prea cald, ba dardaiam de frig) s.a.

Dar cum ramane cu bucuria care vine din lucrurile marunte? Cum ramane cu “detaliile fac diferenta”. Ei bine, despre asta am decis sa vorbesc.

Si acum ma distreaza ideea impartirii frigiderului in jumatatea de lapte si jumatatea de carne (mda… Cristi… era INVERS ) Sau oridinea si pregatirile de Shabbat… sau kabbalatul in stil Cristian… si toate celelalte fleacuri care intr-adevar au facut diferenta. E adevarat ca masa nu a fost 100% kasher, ca nu am respectat toate regulile si a trebuit sa facem unele compromisuri (de genul lista de winamp de melodii specifice in timpul Oneg-ului). Dar, din puctul meu de vedere partea cea mai importanta a avut loc. S-a creat acea atmosfera… acea forfota dinainte si acele zambete calde din timpul… acea experienta a asteptatului la rand la dus si graba de a fi gata la timp, masa asezata deosebit, kipot-urile…

Si abia acum, cand privesc inapoi imi dau seama cat mi-au lipsit aceste lucruri si realizez dimensiunile “magiei” ce s-a petrecut: nu mai suntem niste copii care primesc incantati pe tava bucatica de iudaism si nu ne multumim sa privim ca pe o minune venita din cer faptul ca suntem doar “noi intre noi” (a se citi printre evrei) .

Am ajuns  in staudiul in care am simtit nevoia si am reusit sa ne creem un mediu evreiesc. Am facut curatenie de Shabbat, desi stiam ca nu va veni nici un Itzko sa ne dea radiere sau magneti. Am reusit sa fim gata la timp fara sa ne aminteasca Mirela (cam o data la 10 minute ) cat timp mai avem si am cantat fiindca am simtit, desi nu era Bianca sa “sparga gheata”. Imi pare rau doar ca, din anumite circumstante, nu am putut fi alaturi si de voi si de ceilelalte “rude de gradul I” (se stiu ele), dar scopul acestui post nu sunt oftaturile adanci si privirile umede.

Ideea e ca am descoperit ceva magic, ceva care a fost plantat (ca o samanta) acum mult timp si udat si crescut cu multa grija de catre madrichii pe care i-am avut. Si e minunat sa vad ca aceasta “plantuta” a devenit suficient de puternica incat sa se mentina si sa continue sa creasca chiar daca cei care au avut cea mai mare influenta in “cultivarea” ei nu sunt momentan in pozitia de a continua ce au inceput.Tot ceea ce sper e ca sunt constienti de ceea ce au realizat (si mai sunt multi inafara de mine cu astfel de “plantute” in suflet), ca vor continua si ca, intr-o zi, vom avea si noi ocazia si priceperea sa facem acelasi lucru pt alti pt alti copii.

Aaaaaa s-a terminat si inca nu ati gasit raspunsul la prima intrebare? Ce am adus cu mine? Foarte simplu: NIMIC.  Nu am facut decat sa redescopar ceea ce port mereu cu mine – daaaaaaah… plantutza – si sa o mai hranesc cu cel mai bun lucru pe care i-l pot oferi in momentul de fata: o Big McSperanta.

P.S. Imi cer scuze daca termenul “plantutza” nu a fost suficient de clar, dar nu am reusit sa-l definesc… e un ceva pe care il simti, dar nu il poti explica si, din pacate, nu poate fi inteles decat de cei care il au.