Dap, am cateva zile de cand sunt acasa, dar nu am reusit pana acum sa scriu nimic. Asta pentru ca simteam ca am prea multe de zis si nu reuseam sa le cuprind pe toate. Stiu ca aparent nu e mare lucru:
- un grup destul de micut de prieteni (chiar foarte micut daca e sa compar cu verile trecute si taberele pe care le frecventam )
- un orasel nu foarte animat (Olanesti)
- o vreme destul de mofturoasa (ba era mult prea cald, ba dardaiam de frig) s.a.
Dar cum ramane cu bucuria care vine din lucrurile marunte? Cum ramane cu “detaliile fac diferenta”. Ei bine, despre asta am decis sa vorbesc.
Si acum ma distreaza ideea impartirii frigiderului in jumatatea de lapte si jumatatea de carne (mda… Cristi… era INVERS 
) Sau oridinea si pregatirile de Shabbat… sau kabbalatul in stil Cristian… si toate celelalte fleacuri care intr-adevar au facut diferenta. E adevarat ca masa nu a fost 100% kasher, ca nu am respectat toate regulile si a trebuit sa facem unele compromisuri (de genul lista de winamp de melodii specifice in timpul Oneg-ului). Dar, din puctul meu de vedere partea cea mai importanta a avut loc. S-a creat acea atmosfera… acea forfota dinainte si acele zambete calde din timpul… acea experienta a asteptatului la rand la dus si graba de a fi gata la timp, masa asezata deosebit, kipot-urile…
Si abia acum, cand privesc inapoi imi dau seama cat mi-au lipsit aceste lucruri si realizez dimensiunile “magiei” ce s-a petrecut: nu mai suntem niste copii care primesc incantati pe tava bucatica de iudaism si nu ne multumim sa privim ca pe o minune venita din cer faptul ca suntem doar “noi intre noi” (a se citi printre evrei) .
Am ajuns in staudiul in care am simtit nevoia si am reusit sa ne creem un mediu evreiesc. Am facut curatenie de Shabbat, desi stiam ca nu va veni nici un Itzko sa ne dea radiere sau magneti. Am reusit sa fim gata la timp fara sa ne aminteasca Mirela (cam o data la 10 minute ) cat timp mai avem si am cantat fiindca am simtit, desi nu era Bianca sa “sparga gheata”. Imi pare rau doar ca, din anumite circumstante, nu am putut fi alaturi si de voi si de ceilelalte “rude de gradul I” (se stiu ele), dar scopul acestui post nu sunt oftaturile adanci si privirile umede.
Ideea e ca am descoperit ceva magic, ceva care a fost plantat (ca o samanta) acum mult timp si udat si crescut cu multa grija de catre madrichii pe care i-am avut. Si e minunat sa vad ca aceasta “plantuta” a devenit suficient de puternica incat sa se mentina si sa continue sa creasca chiar daca cei care au avut cea mai mare influenta in “cultivarea” ei nu sunt momentan in pozitia de a continua ce au inceput.Tot ceea ce sper e ca sunt constienti de ceea ce au realizat (si mai sunt multi inafara de mine cu astfel de “plantute” in suflet), ca vor continua si ca, intr-o zi, vom avea si noi ocazia si priceperea sa facem acelasi lucru pt alti pt alti copii.
Aaaaaa s-a terminat si inca nu ati gasit raspunsul la prima intrebare? Ce am adus cu mine? Foarte simplu: NIMIC. Nu am facut decat sa redescopar ceea ce port mereu cu mine – daaaaaaah… plantutza – si sa o mai hranesc cu cel mai bun lucru pe care i-l pot oferi in momentul de fata: o Big McSperanta.
P.S. Imi cer scuze daca termenul “plantutza” nu a fost suficient de clar, dar nu am reusit sa-l definesc… e un ceva pe care il simti, dar nu il poti explica si, din pacate, nu poate fi inteles decat de cei care il au.
de pe la lume