Fluturele negru

Se privea in oglinda. Era de 10 minute in fata ei si inca nu pricepea ce se intampla. Oare cat trecuse de cand se privise ultima oara cu atentie? Oara cand se uitase ultima oara pentru a se privi si nu doar pentru a verifica fugar daca pantalonii si pantofii se potrivesc? Probabil ca a trecut mult timp de atunci. Prea mult… Mereu pe fuga, mereu contra-cronometru, mereu aparea ceva mai impotant…

Nu se mai recunostea. Imaginea reflectata era cea a unul fluture negru. Ultima oara cand s-a privit cu atata atentie – trebuie sa fii trecut poate chiar ani de atunci – imaginea care ii aparea in oglinda era cea a unui fluture-curcubeu. Era un fluture-curcubeu inconjurat de fluturi cenusii. S-a decis sa dea tuturor din culorile lui… Si, de fiecare data, fluturelui-curcubeu ii mai disparea o linie colorata, iar un fluture cenusiu primea acea culoare. Fluturii cenusii aproape ca disparusera. Aproape toti devenisera fluturi colorati. Doar ca, atat de atent la culorile celorlalti, atat de preocupat sa dea cator mai mult, cat mai multa culoare, fluturele-curcubeu a uitat sa se gandeasca la propria lui culoare…

A dat tuturor, mai mult si mai mult de fiecare data, si – fara sa-si dea seama – a devenit un fluture negru. Ce ciudat… Oare chiar niciunul din fluturii aceia cenusii, deveniti apoi colorati, nu s-a gandit sa faca acelasi lucru? Oare niciunul nu a remarcat ca fluturele-curcubeu a devenit fluture negru? Oare niciunul nu si-a dat seama cat de usor ar fi fost sa faca si ei la fel? Sa dea din culoarea lor? Se pare ca nu.

Acum, fluturele negru se privea in oglinda. Stia ca e el, dar nu-i venea sa creada. A inceput sa planga… Nu mai avea niciun rost… Nu mai putea sa faca singurul lucru pe care il stia: sa dea din culoarea lui celorlalti. Nu-i mai ramasese nimic de dat. A plans atat de mult incat nici nu si-a dat seama cand un alt fluture a trecut pe langa el. Nu si-a dat seama ca, pe coltul unei aripi, parca se zarea o liniuta colorata. A plans pana a adormit.

Cand s-a trezit era tot in fata oglinzii. Dar… cine era in oglinda? De unde a aparut acel fluture-curcubeu? Stai… era el? A redevenit fluture curcubeu? Oare cat timp dormea au venit si alti fluturi sa ii dea din culorile lor? Oare liniuta roz de pe coltul aripei fusese suficient pentru a gasi in el insusi suficiente culori pentru a o lua de la capat? Oare fusese totul doar un vis urat si el nu a fost defapt nicicand fluturele negru?

Nu a aflat niciodata raspunsul la acele intrebari. Dar nici macar nu conteaza. Important e ca o poate lua de la capat. Ca poate da, din nou, din culorile lui. In plus, a invatat un lucru foarte important: nu e suficient sa ofere culoare fluturilor cenusii. Trebuie sa ii invete ca, la randul lor,  sa o daruiasca mai departe. Astfel, daca fiecare ar da din culoarea lui, cu totii ar deveni fluturi curcubeu si nu ar mai exista fluturi cenusii si negri.

Acesta poveste e scrisa la rugamintea lui Zeffy. Totul a pornit ca un joc, dar s-a transformat in ceva serios. Puteti face si voi parte din proiectul Fluturele negru scriind povesti cu acest titlu si dandu-ne de veste mie sau lui Zeffy sau celorlalti implicati in acest proiect. Va aprea un volum care sa contina toate aceste povesti, iar fondurile obtinute prin vanzarea lui vor fi folosite pt a ajuta niste copilasi orfani. Haideti sa le dam si lor din culoarea noastra. E prea devreme pentru ei sa devina flutui negrii.

Ultimul stinge lumina

Stateam si dardaiam ieri seara pe la 9:30 in statia de maxi-taxi. Si ma gandeam… Vreti sa stiti la ce? La 7. Va place nr 7 ? (marturisesc ca mi-am petrecut ultimele 2 minute numarand de cateva ori pe degete pt a ma asigura ca nu va dezinformez . Apreciati va rog cat sunt de deontoloaga)

Dar sa revenim… Stateam deci ieri in statie . Tocmai se terminase repetitia la cor pt Purim. Repetitia FINALA. Repetitia la care, deobicei, venea cam toata lumea, cand ne intalneam toti si la final incepea bataia pt Humantasi. (care evident nu erau niciodata suficienti). Ieri, dintre membrii comunitatii, am fost 7. De ce 7? Nu-mi place nr asta. E un nr mic. Ziceti si voi daca nu e mic. Dar iar ma indepartez de subiect…

(suntem tot la partea cu statia) Si in timp ce ma gandeam imi vine in minte Luci si ceea ce povestea la un seminar. Cred ca era cel de jurnalism. Sau poate cel pt liderii OTER. N-are importanta. Era deci Luci si povestea. Povestea cum ii acuzea cand era mica pe cei batrani discutand. Cum spuneau ca ei sunt cei care vor stinge lumina. Si, spunea ea, simplul fapt ca noi eram acolo, dupa cativa ani buni dovedea ca nu a fost asa. Ca mai sunt sanse. Ca depinde doar de fiecare din noi.

Nu stiu de ce am facut aceasta paralela. Cred ca e primul post in care habar n-am ce vreau sa zic. Nici macar nu stiu in ce categorie sa-l incadrez. Poate ca ar trebui sa modific titlul celei pe care am ales-o. Poate ca ar trebui sa o intitulez Suntem evrei si, din pacate, asta nu ne mai ocupa prea mult timp.

Nu ma intelegeti gresit. Nu vreau sa intru in rolul lupului moralizator. Chiar azi mi-am dat seama ca e o greseala sa le spui oamenilor ce sa faca. E obositor sa ai o conversatie la telefon care sa tina aproape 2 ore (cu foarte mici pauze) dupa care sa iti dai seama ca nu ai schimbat totusi nimic. Probabil ca oamenii nu se schimba. Sau cel putin nu in bine. Sau poate sunt eu putin cam prea indispusa.

Cred ca am sa inchei folosind statusul meu actual de pe mess: Don’t take life too seriously!!! You won’t get away alive from it anyway. Dar cum sa nu iau in serios faptul ca, pana si la comunitate, incep sa am sentimentul de minoritate. Oare or sa ajunga evreii minoritari si in comunitatea evreiasca?

Decizii … decizii…

In pauzele luptei cu variantele am inceput sa ma gandesc destul de serios la ce vreau sa fac dupa ce termin cu Bac-ul… Pana de curand eram foarte decisa ca ASE – Management scrie pe mine, dar sunt pe cale sa ma razgandesc.

A inceput sa-mi sune bine si SNSPA (a.k.a. Facultatea de Comunicare si Relatii Publice). Probabil ca voi da la amandoua si pe urma… cum mi-o fi norocul. Desi situatia asta nu e chiar cea mai inteligenta avand in vedere ca pt admitere la ase trebuie sa mananc matematica pe paine , iar economie sa invat in stilul testelor grila, in timp ce la comunicare matematica iese din schema, dar la economie se vor da eseuri.

Daca e ca anul trecut 6 eseuri dintr-o lista de 100. Nu pare prea greu, nu-i asa? Dar ce te faci ca nu gasesti nicaieri bareme sau cerinte sau orice indrumare in ceea ce priveste continutul sau lungimea sau structura pe care ar trebui sa o aiba un astfel de eseu. O cerinta suna de exemplu cam asa: Definiti si prezentati caracteristicile nevoilor si bunurilor. Detaliati raportul nevoi-bunuri. Pentru oricine stie o boaba de economie aceasta cerinta pare, la prima vedere, mai mult decat simpla. Dar de aici pornesc intrebarile. Cat de elaborata ar trebui sa fie aceasta prezentare? Cum ar trebui sa sune? Mai ales ca , din discutiile pe care le-am mai citit pe forumul facultatii, recitarea papagaliceasca a lectiei din manual nu e o idee deloc buna, din contra, se apreciaza originalitatea, paralelele cu alte situatii, idei, domenii etc. Ceea ce presupune un pic mai mult decat invatarea materiei. Asta inseamna sa citesti si pe langa cate ceva. Ceea ce din nou nu pare greu, ci din contra necesar pt cineva care vrea sa urmeze o astfel de facultate. Dar cand ai de rezolvat 400 de variante pt bac (si nu usoare) si mai faci si cate o infuzie de matematica pt ase, timpul liber pt astfel de documentari tinde in mod ingrozitor (nu, nu spre zero – ar fi bine daca ar fi zero) tinde spre minus infinit.

Si atunci ce fac? Agat matematica de gard si mananc tratate de economie? Sau las balta economie si mananc matematica? Dar daca aleg sa lucrez pt una singura oricum nu am nicio garantie ca intru (a se citi ca intru la buget) si as putea sa am o mare dezamagire si sa ma intreb apoi ce ar fi fost daca o alegeam pe cealalta. Iar daca le aleg pe amandoua iar nu e bine, fiindca stand cu fundul in doua luntre (scuzati cuvantul “stand” ), voi acumula probabil mult mai putine informatii despre fiecare decat daca mi-as concentra eforturile doar pe una singura. Si atunci eu ce sa fac ?

Am 400 de variante si asta imi ocupa tot timpul

Asa cum ati abservat probabil am ajuns in minunata situatie in care sa nu mai am timp. Nu mai scriu pe blog decat foarte rar, nu mai stau pe mess mai mult de juma de ora, nici cu telul lipit de ureche nu prea mai stau. Nu ca as invata eu prea mult, dar ma straduiesc si, cum eficienta nu ma prea defineste in acest moment … se cheama ca nu prea mai am timp de nimic.

De fapt, activitatea mea principala este sa fiu stresata. Nu sa invat, nu sa pierd vremea, nu sa ma distrez, nu sa rezolv variante: sa fiu stresata. Vreau sa spun ca fac toate lucrurile enumerate mai sus, doar ca peste activitatea curenta cam tot timpul se suprapune aceasta minunata stare de a fi stresat. Nu vreau sa ma repet si sa spun ca, in opinia mea, variantele sunt prea grele sau ca au venit prea tarziu. Acum sunt alte lucruri pe care mintea mea nu reuseste sa le priceapa. Mai fratilor, voi ati turbat? Stimabililor (voi aia de va ocupati cu BAC-ul) va simtiti bine? Ce-i cu toata harababura asta? Ca va bateti joc de noi am inteles, dar macar puneti-va de acord.

Mai intai citesc asta (click pt a citi tot articolul) :

“Ministerul Educatiei recunoaste ca elevii de clasa a XII-a au avut dreptate, atunci cand au sustinut ca subiectele propuse pentru proba de bacalaureat de anul acesta sunt mult prea dificile.

Referindu-se la subiectele la Matematica secretarul de stat (Zvetlana Preoteasa) in ministerul Educatiei a explicat ca foarte multi profesori din tara, specialisti pe domeniul lor, au spus ca “la matematica subiectele se pot compara cu cele pentru clasele foarte bune, nu as spune pentru olimpiada, nu as spune asa ceva, dar pentru elevi care intr-adevar doresc sa isi faca o cariera in matematica” .Intrebata de ce profesorii au considerat necesar sa faca niste subiecte cu un grad de dificultate foarte ridicat, Zvetlana Preoteasa a raspuns: “Noi, romanii, intotdeauna dorim sa demonstram ca suntem foarte capabili si suntem foarte destepti si asteptam sa vada vecinul cat de frumosi si de destepti suntem noi”.

Apoi, stati si nu va bucurati chiar asa, ca doar nu se apoca niemni sa ia de la capat subiectele ca sa faca altele mai usoare, ci doar le vor corecta pe cele cu erori (spun ei aici) cum de altfel era si normal, indiferent de nemultumirile legate de gradul de dificultate. Deci tipati stimati elevi si profesori ca lupul la luna, ca tot aceleasi rezultate le veti avea.

Apoi, urmeaza nedumerirea cu editura sigma care anunta pe site ca pe 15 martie publica culegeri cu rezolvari (click aici pt a va convinge ) Lucru care a dus la intrebari de genul: cum poate o editura sa rezolve si sa publice variantele in 2 saptamani? Raspunsul multora a fost: nu poate => au primit variantele inainte ca ele sa fie lansate oficial.

Din acest motiv MEDIA FAX anunta:

Ministerul Educaţiei interzice editarea şi comercializarea unor broşuri care să cuprindă subiectele de la examenul de bacalaureat din 2008, întrucât o astfel de practică contravine politicilor educaţionale promovate de MECT, a declarat, luni, agenţiei MEDIAFAX, consilierul ministerial Mihaela Suciu.

Conducerea Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (MECT) a precizat că nu a înregistrat până luni niciun caz privind realizarea unor astfel de broşuri pentru 2008.

Mai mult, MECT a transmis tuturor inspectoratelor şcolare judeţene şi celui al municipiului Bucureşti o notă prin care recomandă informarea conducerii unităţilor de învăţământ în legătură cu decizia de a nu permite difuzarea în şcoli sau utilizarea în cadrul orelor a unor asemenea materiale auxiliare neavizate de către minister.

AAA… Stati ca m-am pierdut… Cum adica interzice? Si cum contravine politicilor educationale? Care politica educationala e contrazisa de faptul ca elevii vor sa intre in posesia acestor subiecte si a rezolvarilor lor pentru a putea invata sau pt a verifica daca raspunsurile lor sunt corecte? Nu de asta au fost publicate variantele? Pentru ca elevii sa le poata lucra si pt a invata pe baza lor? Dar care e politica ministerului? Ca elevul sa fie incapabil sa invete singur si sa fie dependent de meditatii?

Un alt lucru curioas este ca,in ciuda interzicerii lor, editura Sigma are in continuare publicata pe prima pagina a site-ului oferta de culegeri (asa cum am aratat mai sus).

Morala? Morala e ca avem 400 de variante si asta ne ocupa tot timpul Da, am socotit corect, 400, nu 300. Spre dezavantajul meu nu prezint veleitati sportive si sunt inca suficient de naiva incat sa nu cred ceea ce spun majoritatea celor care au trecut prin experienta bacului: ca proba la sport se poate lua cu 10 daca stii cui sa inmanezi un plic, chiar daca nu esti capabil sa te tii bine pe picioare deci cu atat mai putin sa stai in maini sau sa executi cel putin decent, daca nu corect restul probelor.

Are cineva reteta?

In ciuda absentelor destul de frecvente si indelungate de pe blog se pare ca azi vin cu 2 posturi. Mai am o dilema.

Ce faci cand nu poti ierta? Ce ar trebui sa faci cand cineva la care tii te dezamageste, cand te necajeste rau de tot (poate fara sa-si dea seama)? Ce ar trebui sa faci cand vrei sa ierti, cand iti spui ca a trecut, ca nu-ti pasa, ca e o prostie sa te superi din atat si totusi nu merge. Cum capeti rabdare de a accepta lucrurile ce nu pot fi schimbate si cum faci sa iti dai seama ce lucruri fac parte din aceasta categorie? Ce faci cand stii ca o rugaminte ar fi suficienta pentru a schimba ceva, dar ca schimbarea nu ar avea nicio valoare daca ar surveni pt ca tu ai cerut asta?

Ei bine eu am decis ca raspunsul e sa mai inchizi din cand in cand ochii, sa treci cu vederea unele lucruri si sa ierti micile chestii care te sacaie. Dar asta cum se face? Ca mie nu-mi prea iese

P.S. atat acest post, cat si precedentul si toate celelalte din aceasta categorie (ask the reader) asteapta raspunsuri, nu intrebari si as aprecia sa-mi respectati aceasta dorinta.

LATER EDIT: M-am hotarat ca nu mai vreau raspunsuri. Cred ca le aveam demult, dar incercam sa ma prefac ca nu inteleg. Eu sunt de vina. Am plecat de la o premisa gresita. Credeam ca, intr-o relatie (fie ea de prietenie, de dusmanie sau de orice fel) ambii investesc egal. Am gandit ca si copiii de gradinita care fac schimb de martisoare. Eu niciodata nu am fost de acord cu replicle de genul “hai sa facem schimb de martisoare”. Chiar si cand eram mica: dadeam martisoare copiilor cu care ma intelegeam bine fara sa-mi pese daca imi vor da si ei. Cred ca asa e si cu relatiile (uitati-va si voi.. pe masura ce cresc, in loc sa ma fac mai desteapta ma prostesc… dar tot e bine ca pana al urma mi-am dat seama.) Revenind… asa e si cu relatiile. Tu iti faci partea (dai martisor) daca si cealalta persoana face la fel cu atat mai bine. Daca nu… asta e. Probabil ca nu te-a considerat suficient de important cat sa meriti sa faca asta pt tine.

Si aici vine intrebarea cea mai grea, dar la care trebuie sa raspund singura. Daca nu a facut un lucru atat de mic pt a-ti face pe plac, ci din contra a facut exact invers, chiar daca stia ca te deranjeaza, atunci oare chiar e acesta prietenul pe care ti-l doresti?

P.P.S. Exemplul cu prietenii si martisoarele e pur aleatoriu, dar exemplifica -cred eu- foarte bine situatia la care ma refer. Si, pentru cei care nu sunt implicati, poate exemplul acesta e mai concludent decat situatia in sine.

Oare mai merita?

Mai tineti minte cand spuneam ca am multe dileme? Iata astazi inca una din ele, evident in ask the reader

Va amintiti de voi cand erati mici? Unii sunteti si acum, stiu asta, dar eu ma refer la atunci cand chiar erati mici, mult inainte sa stiti sa cititi, sa mergeti la scoala si sa muncitit din greu la cele 2-3 randuri de bastonase pe care le aveati ca tema. Va amintiti cum era cand vroiati ceva mult-mult? O noua papusa Barbie sau un set Lego sau o masinuta sau o carte de colorat cum ai vazut la prietena ta sau orice? Cred ca ati prins ideea: cand va doreati ceva mult, mult si vi-l doreati acum. Atunci stiti si cum e cand unele lucruri nu sunt asa usor de obtinut si, uneori Chiar daca reusesti sa obtii ceea ce vroiai, pentru faptul ca a trebuit sa astepti prea mult sau sa ii rogi prea mult pe parinti sau pentru ca a trebuit sa faci prea multe compromisuri ca sa obtii acel lucru, valoarea lui scade. Aproape ca nu te mai bucuri de el pentru ca tot entuziasmul pe care il aveai s-a irosit in timpul in care a trebuit sa astepti.

Si iata intrebarea: Ce faci atunci? Ce faci daca vrei sa te bucuri de ceva, dar deja e prea tarziu pt a mai insemna ceva? Cum ar fi sa va fi dorit mult, mult o jucarie cand erati mici si sa o primiti acum? Ar mai avea vreo valoare? Deci ce faci cand “jucaria” pe care ti-ai dorit-o si la care ai visat e in fata ta, dar din tot entuziasmul tau nu a mai ramas nimic?