Inceputuri

Sa va zic de noul an sau sa va zic de camin? O sa va zic de amandoua.

Cu caminul e destul de ok. E cotat printre cele bune. Termopan, baie in camera, apa calda la dus, dulap pt fiecare, mobila destul de noua. Deci e de bine. Fata de ce auzisem de la unii ca au ajuns pe la nu-stiu-ce camine si trebuia sa se apuce de varuit ca era igrasie si alte d-astea… Se cheama ca ce am eu e lux. E adevarat ca era un lux cam jegos cand am ajuns acolo. Dar nimic ce nu poate fi reparat cu matura, mopul si alte d-astea. Mi-am cunoscut si 2 dintre colegele de camera – pe Catalina si pe Cristina. Una peste alta e ok, dar inca sper sa ajung in Moxa la redistribuire. Din cate am inteles conditiile sunt cam aceleasia, dar e mult mai bun ca pozitionare. Sau altfel spus m-ar scuti de un sfert de ora pana la metroul din Crangasi.

Acum sa va povestesc si despre prima seara de Rosh Hashana? Am mers la sinagoga. A fost relativ multa lume. Spun relativ pentru ca fata de ceea ce vad vinerea au fost infinit mai multi, dar ma asteptam sa fie si mai multi. Au cantat corurile reunite, au fost ceva discursuri si s-a ajuns si la partea cu rugaciunea. Pe ansamblu mi-a placut, desi poate ar fi fost ceva mai bine daca cei care filmau sau fotografiau s-ar fi oprit atunci cand Sorin i-a rugat. Ar fi fost de asemenea frumos si ca cei care au iesit sa ia cate o gura de aer in timpul discursurilor sa se mai fi intors ca sa prinda macar cateva minute din rugaciune, dar asta e… mereu e loc si de mai bine.

Va doresc un an nou cat mai bun si mai dulce. Shana tova !

Bucharest – first step

O sa mai incerc o tentativa de jurnal. In aceasta categorie voi incerca sa redau cat mai mult din aceasta experienta. Sunt deja de cateva zile la Bucuresti, dar inca nu realizez ca de data asta chiar o sa stau ceva vreme. Nu mai e doar o vizita de un weekend sau o saptamana. Bucurestiul e acum acasa. In curand o sa am si viza pe buletin Peste foarte putin timp imi voi lua in primire camera de camin, imi voi cunoste colegele de camera si de grupa. Abia astept sa vad cum va fi, desi am si oarecare emotii.

In astea cateva zile s-au intamplat destul de multe. Poate unul din cele mai importante lucruri e faptul ca mi-am gasit un job (multe multumiri lui David pentru ajutor), iar unul din cele mai frumoase e acest Shabbat.

Imi puneam mari sperante in el, fiind primul meu Shabbat de bucuresteanca – asa imi placea sa-i zic. Speram sa vina multa lume si sa fie foarte deosebit. Deci banuiesc ca nu e de mirare ca m-am cam imbufnat cand am aflat ca nu doar ca nu vom fi prea multi, dar nici persoane care mi-au promis ca vin nu vor fi acolo.Motiv pentru care eram total lipsita de chef.

Totusi, in mod uimitor, a fost unul din cele mai frumoase Shabbaturi – ba nu…, nu unul din cele mai frumoase, chiar cel mai frumos Shabbat petrecut de mine in Bucuresti. Atmosfera a fost superba atat la Kabalat, cat si la Oneg Shabat. Am cantat aproape pe toata durata mesei, amintindu-mi de momentele cand cantam atat de mult ca nu apucam sa mananc.

Elocvent ar fi comentariul lui Andy legat de Rav Tzvi : “sa-l scoata cineva din priza”. Si intr-adevar…. are omul asta o energie… si degaja o buna-dispozitie… fortand un pic as putea spune ca daca nu si-ar fi ales cariera de rabin, o alternativa ar fi fost aceea de animator de petreceri. Nu stiu cum as putea sa explic felul sau de a fi, dar cert e ca e un om uimitor. Nici n-are rost sa incerc sa va explic. Trebuie sa veniti sa vedeti voi insiva.

Unul din marile mele defecte -cred eu- este acela ca atunci cand ma supar imi trece destul de greu. Si daca in seara asta la sinagoga a venit o Magda imbufnata, fara niciun chef de nimic si stresata de faptul sa intarzie, la doar cateva minute dupa ce am ajuns imbufnarea a disparut am inceput sa ma simt din ce in ce mai bine, iar cand am plecat ma straduiam din rasputeri sa ma abtin sa fredonez cantece pe strada. Si pot spune ca nu am avut un prea mare succes.

Se confirma deci inca o data ca ceea ce conteaza e calitatea, nu cantitatea si cred ca fiecare din cei prezenti si-a adus contributia la crearea unei atmosfere foarte placute – motiv pentru care vreau sa le multumesc (a nu se interpreta ca am aroganta de a sugera ca au facut-o de dragul meu, dar simtindu-se bine, fiecare a transmis asta si comesenilor).

Shabbat shalom !

Amalgam

De ce e uneori atat de simplu sa zici o mie de fleacuri si atat de greu sa exprimi lucrurile cu adevarat importante?

Imi fac ordine in lucruri. Incerc sa sortez ce mai e de spalat, ce mai e de cumparat, ce iau cu mine, ce las acasa. Cred ca inca nu-mi dau prea bine seama ca in mai putin de 2 saptamani o sa numesc “acasa” un camin care acum nu stiu nici unde e sau cum arata (off the record… sper sa am norocul sa arate bine si sa fie curat). Si in procesul asta de triere am ajuns la sertarul meu cu chestii. Spun chestii pt ca nu prea stiu cum sa le cataloghez. Am acolo tot felul de fleacuri de prin tabere: carnetele cu mesaje, ecusoane, diplome, ziare, materiale primite la activitati, chiar si scrisori de cand messengerul nu era o optiune. Am si cele cateva jurnale pe care le-am inceput.  De fiecare data spuneam ca “de data asta chiar ma tin de scris” si de fiecare data ma lasam dupa doar cateva pagini.

La fel am zis si anul asta cu blogul. Imi place ca dupa ce un lucru se termina sa imi amintesc de el, sa pastrez tot felul de fleacuri si, cu atat mai mult sa ma transpun in atmosfera acelui loc. De aceea cred ca am si facut blogul de la bun inceput, de asta nu-mi sterg mailurile si imi pastrez arhiva pe mess.  Pentru ca imi place sa  imi amintesc ce spuneam sau ce simteam sau  -in cazul mailului-  ce spuneau altii. Poate e un fel de instrument de masura. Asa imi dau seama cat m-am schimbat eu sau cat s-au schimbat ceilalti.

Imi propusesem ca in Cristian sa “profit” de laptopul Esterei (cu permisiunea ei evident) si sa scriu in fiecare seara ce s-a intamplat peste zi. Dupa cum vedeti n-am facut-o. Am facut exact asa cum faceam in tabere cand eram mica si luam jurnalul dupa mine. Ma simteam atat de bine incat nu vroiam sa sacrific niciun moment pentru a scrie despre asta. Si acum la fel. Ma urcam in pat doar atunci cand mai aveam doar suficienta energie cat sa gasesc perna. Mda…. si ocazional cate un picior de-al Esterei in patul meu.

As vrea sa incerc sa scriu despre seminar, dar nu pot. Am impresia ca oricat m-as stradui n-as putea sa redau ce a fost acolo asa ca ma multumesc cu schimbul de commenturi de pe facebook. Acolo e mai simplu. Ne adresam unuii altora, cei care au fost acolo, au vazut si n-au nevoie de niciun fel de explicatie. Explicatiile si prezentarile obiective ar lua din magia seminarului si ar parea seci si stangace. Nici subiectiv n-as vrea sa scriu pentru ca as fi catalogata drept siropoasa de unii. Deci nu voi prezenta deloc. Nu am chef de o prezentare coerenta de data asta. Am chef de franturi de ganduri, de glumite, de tibi si fomica lui, de modul de kaserire a ficatului, de povestea lui Sorin cu “don’t love me so much, just come and pick me from the airport”, de lucrurile astea marunte care iti raman in minte.  Cei care vor sa mai impartaseasca impresii  sau doar sa chitaie sunt bineveniti sa o faca si aici. (Chitaitoarele din camera 9 – sunteti vizate )  Daca vrea cineva sa spuna si ceva serios, sobru sau structurat e la fel de binevenit. De fapt spuneti orice. Discutand e ca si cum am crea o frantura de Cristian chiar aici.