Limmud 3

Am mers azi la Limmud; sau mai corect zis doar la o parte din limmud. Mai precis la 2 activitati: cea a lui Atti – Supravietuire si iudaism. Un joc de imaginatie si cea a lui Erwin despre “prietenii” Israelului, prieteni precum Hamasul, Fatahul sau Siria si Iran.

Cea de care vreau sa va povestesc e activitatea lui Atti. “Scenariul” jocului era cam urmatorul: esuati pe o insula pustie, sunteti un grup de vreo 100 de persoane si nu aveti perspective ca veti fi salvati prea curand. Cum va organizati? Si aici urma o serie de vreo 6 intrebari cu teme din cele mai diverse, de la acceptarea adulterului pana la care e proportia in care faptul ca toti suntem evrei ne va influenta viata si ce vom face (sau daca vom face ceva) pentru a ne mentine identitatea.

Au fost idei din cele mai trasnite. Unele persoane sustineau adulterul sau cresterea copiilor la comun, altele se opuneau vehement, iar altii erau indiferenti. Si cam asta se intampla la fiecare grupa caci intrebarile erau destul de asemanatoare pentru toti. Totusi, in mod surprinzator a existat un punct de vedere comun, acceptat in unanimitate. Toti sustineau ca identitatea iudaica trebuie mentinuta. Unii credeau ca solutia era alegerea unor lideri religiosi care sa decida pentru tot grupul, altii propuneau multiplicarea tanachului (se spunea initial ca avem un tanach la noi) pentru ca toti sa poate studia, s-a pus chiar problema infiintarii unei sinagogi si asa mai departe.

Din acest joculet rasar o concluzie si o intrebare,iar ambele ar trebui sa dea de gandit. Concluzia e ca oamenii isi doresc o viata cu influente religioase, nu una complet “laic-izata”. Iar intrebare e: unde e problema? De ce s-ar stradui oamenii sa improvizeze o sinagoga pe o insula pustie, dar de Shabbat sau de sarbatorile de toamna nu i-am vazut pe aproape niciunii la sinagoga noastra de pe Adamache care e gata construita? De ce sa transcrie tanachul si sa se straduie sa-l invete singuri, dar in viata de zi cu zi nu-si prea arata interesul fata de acest lucru? De ce sa sa aleaga drept sef de trib un om religios, dar in realitate nu rabinii sunt cei care au cuvantul final? Daca afirma ca isi doresc toate aceste lucruri atunci cand e vorba de o situatie ipotetica, de ce nu pun in aplicare aceleasi principii si valori in viata de zi cu zi? Asadar: unde e problema?

Un az de rebe

Az der rebe zingt
Zingn ale khasidim

Az der rebe tantzt
Tantzn ale khasidim

Az der rebe shlof
Shlofn ale khasidim

Az der rebe lakht
Lakhn ale khasidim

Az der rebe est
Fresn ale khasidim

Un az der rebe redt
Shvaygn ale khasidim!

When the rebbe sings,
All the khasidim sing,

And when he dances,
They all dance,

And when he sleeps,
All the khasidim sleep,

And when he laughs,
They all laugh with him,

When he eats,
They also stuff themselves,

But when he talks,
The khasidim are quiet.

Dragut cantec, nu? L-am cantat si noi la cor la Iasi de multe ori. Mi-a placut mult de cand l-am auzit prima data. Poate fiindca avea un fel de morala. Sau poate pur si simplu pt ca era vesel si ne amuzam maimutarindu-ne. In seara asta mi-a venit cantecelul in minte in timp ce eram in suka. Mi-am dat seama ca lipseste ceva. Stim cum e cand rabinul canta, danseaza, doarme sau rade. Cand rabinul vorbeste toti ceilalti asculta. Cam asa a fost si in seara asta.

Cand rabinul a inceput sa vorbeasca s-a facut liniste si toti au inceput sa asculte. Si -la fel ca de fiecare data Sorin a avut un discurs foarte captivant, sensibil- dar era si o deosebire. Lipsea optimismul cu care ne obisnuise. Unul din acele lucruri pe care noi le…. take for granted, dar care poate nu sunt asa simplu de realizat cum ar parea. Si in timp ce rabinul ne spunea ca din pacate nu poate afirma ca e fericit, dar poate sa ne vorbeasca despre fericire mi-a venit in minte acest cantecel. Si mi-am dat seama ca ar mai putea fi adaugata o strofa. Sau poate nu a fost adaugata tocmai pt ca nu era usor de gasit un al doilea vers pentru ea. Ce faci cand un rabin e trist? Ce putem noi face? Si ce fac cei care ar putea face ceva?

Hag Sukot sameach!

Prieteni adevarati

Promiteam pe blogul Esterei ca o sa incerc sa scriu ceva despre Iom Kippur si despre cum l-am simtit eu. Dar parca nu prea am chef. E poate un pic prea intim. La urma urmei eu eram cea care sustineam sus si tare ca religia sau credinta trebuie sa fie chestii ale fiecaruia, nu ceva opulent, nu de fatada, nu sa vii la sinagoga pt ca da bine, dar sa-ti petreci timpul discutand cum nu-stiu-care a indraznit sa poarte cravata rosie in dimineata de Iom Kippur (am surprins impotriva vointei mele o astfel de conversatie care -spre disperarea mea- cred ca a durat vreo jumatate de ora) sau cum mai sunt unii care-si fac cate 3 cruci pe langa fiecare biserica pe langa care trec, dar ei nu cred ca asta ar fi in vreo contradictie cu faptul ca nu rateaza nici o ocazie de a face un rau cuiva. Deci nu o sa incerc sa-mi etalez credinta si nici sa dezbat cat e sau nu de adanca.

De Rosh Hashana se scrie, iar de Iom Kippur se pecetluieste. Voluntar sau nu, aceasta e o perioada in care tragi linii, aduni, scazi si incerci sa vezi unde te situezi.

De-a lungul acestui blog am dedicat diferite posturi unor persoane. Acest post vreau sa-l dedic Esterei. Prietenia noastra a inceput din considerente: “e prietena unei foarte bune prietene”. Si am ajuns sa fiu mai apropiata de ea decat de “prietena intermediara”.

Cred ca e foarte bine sa ai cat mai multi prieteni, dar din pacate foarte putini dintre ei pot fi numiti prieteni foarte buni si-mai mult de atat- sa stii ca intr-adevar te poti baza pe ei. E importat sa ii deschizi unui prieten ochii, sa-i arati cand greseste, sa-i dai o perspectiva obiectiva si asa mai departe. Doar ca… uneori… nu ai nevoie de cineva atotstiutor, cu sfaturi benefice sau care sa-ti spuna ca de fapt problemele tale nu sunt atat de grave si ca totul o sa fie bine. Poate tocmai cu asta e deosebita prietenia mea cu ea. Si aici e diferenta dintre ea si celelalte prietene ale mele.

Poate o sa vi se para stupid, dar uneori e foarte placut sa ai pe cineva care sa fie un pic rautacios doar de dragul tau, care sa prefere sa nu fie dragut si simpatic cu cineva pe care tu nu-l placi. Care considera mai important sa fie “de partea ta” , decat sa faca ceea ce da bine.

Prima oara am auzit ceva asemanator de la Viki acum ceva ani, dar eram prea mica atunci sau prea naiva ca sa inteleg. El spunea ca daca te porti la fel de frumos cu toata lumea cei care vor fi in dezavantaj sunt cei care iti sunt cu adevarat prieteni. Si abia cand am fost pusa si eu in situatia de a avea prieteni draguti si care vor sa faca pe plac tuturor mi-am dat seama ca avea dreptate. Poate ca unul din motivele pentru care ii sunt atat de recunoscatoare Esterei e ca am invatat de la ea ca situatia e ca o balanta: ai de ales intre a fii 100% corect, de a fi obiectiv, de a da sanse egale tuturor si de a fi dragut, amabil si politicos sau a face pe plac unui prieten foarte bun. In astfel de situatii pacea mondiala si salvarea lumii mai pot astepta. Acum ca am vazut pe pielea mea asta mi se pare atat de logic si nu imi dau seama cum de nu pricepusem de la inceput. Ce alegi daca ai de ales intre cineva la care tii mult si cineva care iti e indiferent? Pe cine favorizezi? De partea cui esti? Pe cine iti asumi riscul de a rani?

Probabil ca suna foarte clar pentru unii sau vorbe in vant pentru altii. Probabil ca veti intelege si voi -ca si mine- pe deplin doar dupa ce veti fi pusi in situatii asemanatoare. Pana atuci credeti-ma pe cuvant… uneori poate fi foarte neplacut sa ai prieteni excesiv de morali si plini de principii. Risca sa nu vada padurea din cauza copacilor.

Deci, Estera, mersi ca m-ai invatat ca nu e suficient sa fii bun in mod “haotic”. Uneori ca sa fii chiar bun trebuie sa te intrebi si cine merita.

just another post from bucharest

Urmanad cu strictete principiul “orice e bun e fie ilegal, fie imoral, fie ingrasa” Vreau sa va povestesc despre cursul meu de astazi. Astazi trebuia sa fie ziua noastra libera. Dar se pare ca nu e. Am constatat ieri cu intristare ca ne-au bagat 2 cursuri. Unul de e-management si – “preferatul meu” – sport.

Dar de ce spuneam ca situatia urmareste principiul mentionat mai sus? Simplu : pentru ca acest curs e exact modelul de curs pentru care mi-am ales aceasta facultate si mai ales aceasta specializare. Un profesor deschis la minte, care e capabil sa faca o ora animata, dar nu sa bata campii, care nu-ti dicteaza cu o viteza alarmanta timp de o ora jumate citind de pe niste foi teorie seaca (cum din pacate s-a intamplat la un alt curs)si – in plus- chiar par sa urmeze lucruri utile. Si ghiciti ce? Acest curs pe care oricum nu l-as rata pt aproape nimic in lume e singurul curs facultativ.

De ce nu au pus ca facultativ unul plictisitor de la care sa pot lipsi cu cea mai mare placere? De ce nu e -de exemplu-  ecotehnologia facultativa? Nup… Proasta intrebare am pus. Si culmea, tocmai azi cand am invatat cat e de important sa pui intrebari bune. Probabil ca tocmai de aceea nu e facultativ un curs aiurea. Pentru ca nu ar veni nimeni la el. Mai mult: pot sa pariez ca la acest curs vor fi mult mai multi decat la alte cursuri importante si obligatorii.

Imi amintesc de o mica povestioara dintr-o carte despre diverse tipuri de public speakers despre cum un lector a intarziat la prelegere vreo jumatate de ora, apoi pentru inca o ora s-a maimutarit dand impresia ca e beat si incet-incet cei mai multi au iesit din sala. Dupa aceasta ora si jumatate si-a reluat o postura cat se poate de serioasa si le-a explicat celor ramasi: “foarte bine. Acum ca au ramas doar cei care chiar isi doresc sa participe putem trece la treaba.” Cam asa a fost si cu noi. Curs facultativ in ziua pe care o credeam libera si, in plus, desi pe orar era trecuta ora 9, dintr-o greseala organizatorica o amfiteatrul era ocupat de altcineva si a trebuit sa revenim la 10:30.

M-am trezit pe la 7:30 in patucul meu caldut, am bajbait incercand sa ma imbrac fara sa le trezesc pe celelalte colege si am rezistat impulsului de a pleca acasa pe motivul ca “bine ca ne-a scos pe noi si nu pe cei din anul 3, ia sa vedem cum ar fi daca nu am mai veni inapoi” si se pare ca am facut cea mai buna alegere. O sa incerc si eu sa fac la fel si sper sa reusesc intr-o masura mai mare decat pana azi si poate chiar sa mai recuperez din ce nu am facut in precedentele zile de la Rosh Hashana pana azi. Ne vedem la sinagoga! Bye-bye!

1 oct

Ei… uite ca a venit si ziua cea mare si am inceput si eu facutatea. Eram multi studenti (majoritatea boboci – cred) ingramaditi in amfiteatrul 2 sa vedem si noi ce se intampla. De intamplat nu s-au intamplat prea multe. Au vorbit decanul, prodecanul si alti d-astia. Imi cer scuze pt ignoranta, dar nu am memoria numelor asa ca n-as putea sa va spun cine a vorbit. Unii au avut discursuri destul de interesante, altii au fost complet acoperiti de forfota asa ca nici in ciuda unor eforturi considerabile nu cred ca am reusit sa urmaresc vreo fraza de la un capat la altul. Au urmat cateva prezentari facute de studenti ale unor organizatii din cadrul facultatii si apoi am pornit sa-mi caut grupa si orarul. Grupa am reusit sa o aflu 119, seria E, dar cu orarul a fost alta poveste. Am incercat eu sa ma lupt cu multimea, sa ma apropiii de avizier sau macar sa continui sa respir in ingramadeala aceea. Sa ma apropii de avizier am reusit intr-o oarecare masura, dar din pacate nu suficient de mult, iar cand nici cu respiratul nu mai aveam succes am decis ca e prea mult pentru mine si voi urma exemplul celorlalti si voi capitula. Zi si facut. Desi nici sa ies din furnicar nu a fost prea usor. Am sa trec probabil mai pe seara pe acolo cand voi avea tot panoul doar pentru mine … sper

P.S. Daca prima seara de Rosh Hashana a avut sa zicem… lipsurile ei, cea de-a doau a fost absolut superba.  Thanks for inviting us, guys :*

UPDATE: Mi-am luat orarul. Imi incep viata de studenta cu mate

Partea buna e ca asa cum arata momentan orarul e foarte ok. Cursurile sunt la sir, fara ferestre, cu 3-4 cursuri pe zi Acu sa vad daca nu ni-l mai schimba sau zapaceste