Before you boycott Israel

L-am primit si eu azi si mi se pare interesant:

Back in Bucharest

Si acusi-acusi incepe anul 2. Ieri am fost la camin sa imi iau camera. Arata bine. Mari diferente fata de cea de anul trecut nu prea sunt, desi etajul 3 e ceva mai sus decat etajul 2 ,care de multe ori mi se parea si el destul de departe dupa o zi lunga. Si da, poate asta era influentat si de faptul ca desi aveam zile in care alergam dintr-o cladire in alta la fiecare curs, inca am pastrat prostul obicei din scoala de a cara dupa mine jumatate de casa – cursuri, carti, dosare, mape, caiete, etc. Nu, care ar mai fi farmecul daca as merge si eu ca omul normal doar cu cateva foi albe si un pix? Fiecare obiect are culoarea sau caietul sau biblioraful lui si evident toate trebuie carate dupa mine la facultate. La asta se mai adauga apa si alte nimicuri pe care le car dupa mine.

Oricum abia astept sa vad ce cursuri o sa am anul asta, sa-mi vad profii si sa-mi revad colegii. A, si sa-mi cunosc noua colega de camera. Tot ce stiu momentan e ca o cheama Alina si e in anul 1.Va mai tin la curent.

A, da, Gmar Hatina Tova si un post usor! Ne vedem la sinagoga!

A nice joke

Moishe Goldberg was heading out of the Synagogue after the Rosh Hashana service, and as always Rabbi Mendel was standing at the door, shaking hands as the congregation departed.

The rabbi grabbed Moishe by the hand, pulled him aside and whispered these words at him: *”You need to join the Army of God!”*

Moishe replied: *”I’m already in the Army of God, Rabbi.”*

The rabbi questioned: *”How come I don’t see you except for Rosh Hashanah and Yom Kippur?”*

Moishe whispered back: *”I’m in the secret service.”*

Plin de agenti secreti si la noi, nu?

Internship la British Council

Dupa cum probabil stiti deja nu prea am stare. Imi vine sa ma bag in tot felul de chestii si pana acum singurul lucru pe care am ajuns sa il regret e ca ziua nu are decat 24 de ore. Facultate, plus cursurile de pedagogie. viata la camin, anul trecut am si lucrat la eurogroup, Avon-ul, cursurile pe care le tin la comunitate, scoli de vara si cam orice altceva imi mai trece prin cap. Si dupa cum puteti vedea orarul meu e cam monoton asa ca m-am gandit sa mai fac ceva.

Ma batea gandul sa ma implic in vreo organizatie studenteasca sau si mai si poate sa ma inscriu la vreun partid ca vad ca se promoveaza asta cu tinerii. Si gandindu-ma care organizatie are proiecte mai bune, mai apropiate de valorile mele, am dat peste un internship la British Council.

Ieri am trimis CV-ul si scrisoarea de intentie (by the way, multumesc pt sustinere si ajutor) si acum astept sa vad daca ma vor contacta. Apropo, mi se pare mie sau e cam aiurea sa ii contactezi doar pe cei acceptati? Adica ceilalti pot sa astepte mult si bine. Eu zic ca se cadea macar un mail… In fine…

Deocamdata astept. Sper sa ma selecteze. O sa va tin la curent. Intre timp incerc sa vad cam ce mai e interesant. Daca stiti vreo organizatie care merita… let me know. Eu am cate ceva in vizor, dar despre ele va voi spune cand voi avea o viziune mai clara.

Intre timp ies diseara din nou cu Oana, Sanda si Imy (fetelor daca cititi asta sa stiti ca ati avut o idee grozava cu Little Texas, a fost foarte placut totul… locul… compania… prajitura de ciocolata Sunt buni si nachos, dar prajitura a fost mai presus de orice)

Despre facebook

Am primit acest mesaj pe mail. Nu stiu cat e de “reliable”, dar m-am gandit totusi sa-l impartasesc. Formularea are accente paranoide, dar ideile de baza poate trebuie luate in calcul. Cu atat mai mult cu cat am vazut ca inafara de poze sunt multi care completeaza toate informatiile personale (loc de munca, adresa de acasa, numarul de telefon) si in plus dau accepta ca prieteni oameni pe care nu ii cunosc sub motivul “am vazut ca ii mai avea ca prieteni si pe x,y, z, deci probabil ca e ok”. 

În această săptămână la televiziunea argentiniana a fost un reportaj zilnic cu Joaquin Lopez Doriga ( jurnalist mexican) pe tema Facebook, hi5, Myspace, Sonic, etc, şi cât de periculoase sunt.  Exista si un reportaj-jurnal în ziarul Milenio , cu privire la modul in care diversi terorişti au avut ca sursă de informaţii sigure şi directe blogurile, Facebook şi hi5.
Intervievaţi anumiti hoti si răpitori spun că au intrat pe net şi au vazut portretele, casa, masinile, poze de călătorie situatia socială şi economică si nivelul la care traiesc persoanele acelea.  La televizor, unul dintre ei a declarat că inainte, pierdea mult timp înainte de a actiona pentru a identifica candidatii pentru răpire, dar acum cu Facebook şi informaţiile pe care oamenii le pun de bunăvoie în reţea, nu mai sunt confuzii sau dificultati in a investiga modul în care ei trăiesc, sau cum se deplaseaza copiii la scoala  şi care sunt părinţii lor, fratii si prietenii.  Asa s-a întâmplat cu Alejandro Marti (tanar mexican ucis de răpitorii lui). Familia a închis blogul său după ce au realizat ce potenţial periculoase informaţii da tineretul, care socializeaza acolo cu bucurie şi fără a bănui că unul dintre contacti poate fi un ucigas.  Protejaţi-vă copiii, şi nu puneti informaţii periculoase în reţea!
Adevarul cu privire la “Facebook”
Facebook vinde informaţii utilizatorilor cu cea mai mare oferta. Citez: “Ceea ce mulţi utilizatori nu ştiu este că, în conformitate cu termenii contractului, făcând clic pe rubrica” accept”, practic ofera Facebook exclusiv şi perpetuu drept de proprietate asupra tuturor informaţiilor şi imaginii sale publice. “
De fapt, spune expertul, cei inscrisi, autorizeaza automat  utilizarea de catre Facebook perpetuu şi transferabil, impreuna cu drepturile de distribuţie publicului si toate atasamentele de pe site-ul lor.  Conditiile de utilizare arata ca Facebook isi rezerva dreptul de a acorda şi sublicenţiere cu tot “continutul paginii web a utilizatorului” , pentru alte afaceri .
Fără consimţământul lor, mai multor utilizatori li s-au transformat imaginile în publicitate pentru comertul privat.
Dintr-o data totul este publicat, inclusiv fotografiile personale, înclinaţia politica, starea de spirit, şi interesele individuale chiar si adresa de acasa, si accesibile fără permisiune miilor de utilizatori.
Trebuie să credem, cum spune domnul Melba, că mulţi angajatori, pentru a evalua pretendentii, cauta pe Facebook informatii intime despre solicitanţi.  Testul pentru o pagina de pe Facebook nu este privat, fapt pus in evidentă în cazul celebru cand John Brown University a expulzat un student, dupa ce a descoperit o imagine  pe Facebook unde acesta era imbracat ca un travestit. O altă dovadă – cazul în care un agent al Serviciului Secret a vizitat Universitatea din Oklahoma , pentru un student din anul doi, Saul Martinez- pentru un comentariu publicat de acesta impotriva presedintelui. Si culmea rautatii, problema nu se încheie în cazul în care utilizatorul decide să se retragă.
Chiar şi atunci când utilizatorul anulează statutul de membru,  fotografiile şi informaţiile rămân la bord, în conformitate cu Facebook, pentru cazul că decide a-si reactiva contul. Mai mult, utilizatorul nu este îndepărtat nici chiar atunci când moare.  În conformitate cu “termenii de utilizare,” urmasii nu  pot legalmente sa-i oblige sa stearga de pe Facebook date şi imagini ale rudelor lor, pentru că atunci când a acceptat clauzele virtualului contract Facebook a dat dreptul de a “menţine starea activă, în cadrul unui comemorari speciale, pentru o perioadă de timp, pentru a permite altor utilizatori  sa posteze comentarii şi note asupra decedatului. “
Utilizatorii Facebook nu ştiu că sunt participanti indiferenti ai unui scenariu pe care academicieni cunoscuti il descriu ca cel mai mare caz de spionaj din istoria omenirii.  Intamplator devin in mod inconştient  precursori ai fenomenului  “Big Brother” unde stau cu ochii pe tine. Este o trimitere directa la intromisia abuziva a statului în mediul afacerilor private ale cetăţenilor obişnuiţi, pentru a controla comportamentul lor social, un subiect de roman profund premonitoriu scris în 1932 de britanicul Aldous Huxley: “Brave New World.” sau “Happy new World” – “Fericita lume noua”

POOOOOOOOZEEEEEE !!!!

Cu mult ajutor din partea lui Dinu, ieri calculatorul meu de acasa a mai primit niste RAM si o reinstalare, in speranta de a ajunge sa functioneze ceva mai bine decat o rasnita – stadiu in care se afla in ultimele luni. Din acest motiv mi-am petrecut cateva ore bune mutand de pe calculator pe laptop cam tot ce vroiam sa pastrez. Si cum aceasta actiune devine suficient de plictisitoare dupa primele 10-15 minute de mutat de colo-colo foldere cu usb-ul, am incercat sa-mi gasesc o ocupatie simultana. M-am apucat sa citesc, dar e destul de sacaitor sa te opresti din 2 in 2 paragrafe ca sa vezi daca s-a terminat de incarcat, asa ca am ales sa imi folosesc acel timp altfel. M-am apucat sa fac un pic de ordine. Si am ajuns la albumele foto.

Imi amintesc cat de sacaita eram cand eram mica si mama tot bazaia : ” uite-te spre aparat”, “zambeste”, “muta-ta mai spre dreapta ca sa vina lumine nu-stiu-cum”, “prea spre dreapta, mergi un pic inapoi” etc. etc. Nici cand eram mica si nici acum nu imi place sa stau la poze, dar imi place foarte mult sa ma uit la poze, o data ce ele sunt deja facute. Asadar ma bucur ca am fost sacaita sa fac poze pt ca acum sa ma pot bucura de ele. Eram chiar dulce cand eram mica. Am selectat cateva poze pe care sa le trec in format electronic (calitatea ma tem ca nu va fi chiar grozava) si poate le pun si pe net.

Am gasit si albumul de la prima mea vizita in Israel. Aveam 9 ani si imi amintesc ca am mers acolo pentru Bar Mitzva varului meu si nunta unui unchi. A fost o experienta minunata, pornind de la momentul in care a venit unchiul sa ne ia de la aeroport, desenele de bun venit pe care le desenasera si lipisera verisoarele pe usa apartamentului matusii unde urma sa stam si pana la faptul ca eu am aflat intai de mazgan si apoi de aerul conditionat sau de maskira inainte de robot telefonic (nu ca veneam eu de la capatul lumii, dar e totusi vorba de anul ‘97 cand astfel de lucruri nu erau nici pe departe asa raspandite in Romania cum sunt acum). Mi se pare acum uimitor – mai ales gandindu-ma ca aveam doar 9 ani – tot ce am simtit in acele 2 luni. Imi amintesc sentimentul din prima seara cand am ajuns si au venit o multime de rude si … era ciudat… eram intr-o alta tara unde nu mai fusesem niciodata, cu o gramada de oameni ,unii pe care eu inca nu ii cunosteam, unii vorbind o romana amestecata cu ebraica, eu incercam sa vorbesc cu copiii de varsta mea mai mult prin semne fiindca evident eu nu stiam ebraica si nici ei romana, iar engleza de la varsta noastra de 9, 10, 11 ani era foarte aproximativa. Cu toate acestea imi amintesc de acea prima seara in care, in ciuda tuturor aceste lucruri, m-am simtit mai “ca acasa” decat ma simtisem vreodata acasa.

Din acel moment am hotarat ca trebuie sa raman acolo. Cand a trebuit sa plecam inapoi in Romania a fost probabil una din cele mai triste zile. Imi amintesc ca am dormit foarte putin in noaptea precedenta si ca tot imi spuneam ca nu poate fi adevarat, ca nu putem pleca, ca trebuie sa se intample, ceva, sa intervina ceva, orice numai sa nu plecam.

Evindent, nu a functionat. Am luat avionul si … inapoi acasa. Dar hotararea mea de a ma muta definitiv in Israel nu a fost afectata de asta. Am mai crescut un pic si am inceput sa merg pe la comunitate, un substitut nu perfect, dar multumitor, parca era un pic de acasa si acolo. Tabere, programe, prieteniile legate, pana cand nu stiu cum s-a intamplat, dar acum vreo 3 ani aproape ca am renuntat la ideea Israelului. Am fost la Hidon in Israel, a fost la fel de minunat, dar am ajuns eu la “geniala” concluzie ca ceea ce numeam “acasa” se traducea de fapt “printre evrei”. Si natanga de Magda ce a spus acum vreo 3 ani? Oooo pai am deja atatia prieteni evrei aici. Mi-ar fi greu sa ma despart de ei. In plus, pot duce si aici o viata evreiasca.

Imi amintesc cum numaram cu Carla de la un Szarvas la altul, imi amintesc de o seara inainte de Szarvas cand dormisem la ea si discutam, scriam in jurnale, apoi fiecare si in jurnalul celeilalte, apoi am inceput sa povestim despre tabara precedenta si – din greaseala – am spus “ieri”, in loc de “anul trecut”. Poate nu pare foarte relevant. Poate nici nu e. Dar gandindu-ma imi dau seama ca taberele si viata de zi cu zi erau cumva in planuri diferite, pe o alta axa a timpului, erau parca prea valoroase pentru a le amesteca cu viata de zi cu zi.

Poate motivul pentru care imi place atat de mult seria Harry Potter e ca ma indentific intr-un fel. Doar ca era un pic nedrept el statea tot anul la Hogwarts si doar cateva saptamani pe aleea Boschetelor, in timp ce eu – exact pe dos – aveam doar cateva saptamani pe an de magie. Dar pentru moment era ok si asa. Stiam ca Szarvasul care sa nu se termine niciodata la care visam cu Ina nu putea sa devina realitate.

Am avut totusi o idee. Poate ca mutandu-ma la Bucuresti acele cateva saptamani de iudaism pe an s-ar putea transforma in ceva permanent. Eliza era deja la Bucuresti si imi povestea cum merge in fiecare saptamana la sinagoga, cum se intalneste cu lumea, mi se parea perfect. De parca ar fi fost cate un seminar in fiecare weekend, nu doar de 2 -3 ori pe an.

Si astfel m-am aruncat cu capul inainte inspre visul meu care de-a lungul anilor isi mai schimbase cat-de-cat locatia sau personajele, dar in definitiv, toamna trecuta cand am plecat eram tot acel copil de 9 ani care vrea sa fie “acasa”.

A trecut un an acum. Nu vreau sa judec pe nimeni sau sa fac morala ( asa cum ziceam in postul precedent incerc sa renunt la acest obicei). Mult timp am fost furioasa pe ceilalti pt ca renuntasera la niste vise, pentru ca isi schimbasera prioritatile si ca nici macar nu recunosteau, pentru ca… pentru ca visul meu sa se implineasca aveam nevoie si de ei, sa lupte pentru visele lor.

Acum dupa ce am scris tot acest post (care vroia de fapt sa fie un fel de : vedeti ca am pus pe facebook poze dragalase cu mine de cand eram mica, dar s-a transformat in altceva) imi dau seama ca de fapt a fost vina mea. Nu trebuia sa ma multumesc cu un substitut.  M-am intristat ca acest substitut e din ce in ce mai departe de ceea ce trebuia sa substituie si – nici nu stiu de ce -  m-am apucat sa recitesc Harry Potter. Speram sa-mi mai ridice moralul. Pe la finalul volumului 4, Dumbledore spune “a time should come when you have to make a choice between what is right and what is easy”.  Nu stiu inca cand va veni momentul de a alege, dar sper sa fiu pregatita si sa nu aleg calea simpla.

Reach my own standards

Nu de mult am fost criticata pentru ca fac morala. Contextul e mai putin important, fiind oricum unul total nepotrivit dupa parerea mea. Ideea totusi merita retinuta. Poate ca intr-adevar am aceasta inclinatie de a “face morala”. De a spune lucrurilor pe nume cand ma deranjeaza ceva sau a le arunca unora in fata lucruri pe care altii prefera sa le pastreze pentru ei sau considera ca e mai comod sa le barfeasca.

Cred ca si in acest blog s-a reflectat aceasta inclinatie a mea de a … poate a critica e un termen potrivit, de a arata cu degetul. Nu stiu insa care sunt consecintele benefice. Ma simt eu mai bine pt 5 min pt ca “mi-am descarcat nervii” ? Astept ca cei vizati sa-si schimbe atitudinea? Cel mai probabil ca asta nu o sa se intample. In plus imi place sa cred ca am depasit perioada aceea in care credeam ca pot sau -mai mult- ca sunt datoare sa schimb lumea. In mod evident nu sunt.

Cred ca am niste principii destul de solide si niste standarde destul de ridicate. Ceea ce cred ca e bine. Doar ca atunci cand aplic aceste standarde celor din jur, de cele mai multe ori ajung sa fiu dezamagita. De ce? Cer asa de mult? Sau nu am stiut sa ii aleg pe cei care sa ma inconjoare? Nu stiu ce raspuns sa dau. Oricare ar fi acela, tot vina mea ar fi, asa ca poate nici nu conteaza care e raspunsul.

Cred ca am gasit probabil singura new year’s resolution pe care o voi face de Rosh HaShana. Vreau sa nu imi mai bat capul cu altii. Nu e de folos nimanui, nici mie, nici celorlalti. De acum o sa ma uit mai mult inspre mine si o sa incerc sa analizez sincer in ce masura ma incadrez eu in acest standarde inalte in care ma astept ca ceilalti sa se incadreze. Unde o sa primesc puncte ok, unde nu o sa incerc sa mai lucrez in asa fel incat sa ajung sa ma apropii cat mai mult.

In anul care va incepe in mai putin de o saptamana o sa fiu eu buricul universului. Vreau sa imi transform modul de gandire. Poate cel mai bun exemplu e titlul acestui blog: “Lumea lui Magdutz”. Nu va mai fi despre ceilalti care populeaza aceasta lume. Va fi despre mine, despre ceea ce fac, simt, despre drumul pe care vreau sa-l urmez.

Stiti intrebarea aceea cu unde te vezi peste 5 ani? Eu am inceput sa am o idee despre cum o sa arate lumea mea atunci, dar am mult de munca pentru a ajunge acolo. Deci in asta voi investi. Cat despre cei care nu apar in acea imagine… Do whatever you feel like. I don’t care anymore. De ce sa continui sa-mi pierd timpul cu discutii de genul “nu mai fi trista din cauza lui cutarica, nu merita” sau “hai sa facem o super-comunitate, super-evreieasca” sau “fa-ti o data o lista de prioritati si tine-te de ea” sau “de ce te plangi de lucrurile care te deranjeaza daca nu esti gata sa schimbi nimic?” . Enough is enough.

Vrei sa fii trista degeaba? Minunat! Vrei ca evreii sa fie o minoritate chiar si in comunitatea evreiasca si in programele dedicate lor? Superb!  Vrei sa continui sa te plangi ca  ai timp de nimic? N-ai decat.  Vrei sa imi explici in continuare cat de egoisti/nedrepti/ipocriti sunt oamenii, dar nu vrei sa le reprosezi nimic ca nu cumva sa strici minunata prietenie pe care o impartasiti? Extraordinar. Continua asa. Cu siguranta totul se rezolva de la sine. De ce ar face oricine vreun efort?

Ops! Iar fac morala, asa-i? Ei, un pic asa de final imi permit. Poate pentru ca inca imi mai pasa ceva mai mult decat vreau sa recunosc, dar promit sa lucrez la asta. Ajunge cu investitiile neprofitabile. De acum incolo refuz sa-mi mai bat capul cu ce/cine nu merita.

pups* for Sanda&Oana

Acest post le este dedicat Sandei si Oanei. De ce? E destul de banal de fapt, dar intreaga intamplare de ieri m-a binedispus.

Stiti ca sunt in Iasi, nu? Asta dupa ce ma pot lauda ca am petrecut timp prin toate cele 3 CIR-uri ale comunitatii. Hint: Orice ati face nu mergeti la Borsec!!! Chiar nu! Dar despre asta in alt post. Sa revenim la Sanda.

Si mergeam eu cu autobuzul si ma intalnesc cu Sanda. Ea tocmai a terminat a 12, discutam de facultati, cine dintre colegii ei pe unde s-a mai dus (ea e la psihologie), cum a fost cu bacul, bla-bla, si din una in alta ajunge sa imi spuna cum ea cu Oana in orele de info, intrau si citeau blogul meu. Si eu care credeam ca la cat am scris in ultimul an e pustiu pe aici. Aproape ca ma astept sa gasesc panze de paianjeni de fiecare data cand intru. Dar se pare ca nu. Mai mult, Sanda a spus ca le si place aici la mine. Asa ca m-am gandit sa le fac cadou un post: that’s for you, girls :*

Chiar ma miram zilele trecute. De 2 luni nu am mai scris nimic si totusi am avut 400 de vizite, respectiv 200 in acestea (si asta tinand cont ca din septembrie au trecut abia 11 zile).

In plus am dat si peste blogul Dianei. Imi place mult cum scrie si imi place si ideea de a pastra undeva experientele prin care cineva trece.

Deci am 2 motive zic eu importante: 1.sunt unii care chiar ar vrea sa stie ce mai fac, 2. si mie cred ca imi va placea peste o luna sau un an sau 10 sa vad ce simteam, faceam, credeam acum.

Hai sa vedem cum merge.

* Pentru cei care chiar se intreaba, in limba magdeasca, acest neologim “pups”, e pluralul de la pup.