It is happening… It is really happening… I knew it all along that these moments are coming, but this didn’t make it any easier… mai sunt 3 Kabbalat Shabaturi, 3 dupa-amiezi de sambata, mai putin de 3 saptamani…
Am fost astazi la Event-ul care sa marcheze incetarea activitatii lui Sorin ca rabin aici in Romania. Si plecarea “Rosenilor” pare din ce in ce mai reala. Incerc sa nu-mi dau voie sa-mi para rau ca ei pleaca. Imi tot spun ca e spre binele lor, ca vor fi mai fericiti acolo si ca e egoist din partea mea sa imi para rau. Totusi, nu poate sa nu imi para rau ca eu raman. Raman intr-o comunitate, intr-o tara, care imi pare din ce in ce mai goala, mai fara sens, mai gri, mai lipsita de perspective.
Am prins doar o parte din event-ul de azi, dar chiar si asa am remarcat o complexitate inpresionanta de perspective si opinii ale celor prezenti. S-a vorbit cu multa intelepciune si s-au spus povesti “cu talc”, altii au evocat momente emotionante, momente de mandrie, dar si momente de cumpana. Toate acestea mi-au ramas in minte, dar discursul care m-a pus cel mai mult pe ganduri a fost cel al d-lui Roth (mai intai l-am considerat nesuferit, dar m-am razgandit apoi). Ideea principala pe care am retinut-o din discursul sau a fost aceea ca avem tendinta sa facem si infrangerile sa para victorii, dar ca evenimentul de astazi nu a fost aniversarea unei victorii. Comunitatea a pierdut un rabin. Care, imi permit eu sa adaug, nu din cauza cainilor cu colaci in coada care umblau in sus si-n jos prin comunitate a decis sa faca acest pas.
Asadar, dupa ziua de azi, raman un pic trista. Nu pentru ca Sorin, Livia, Shiri si Ariel vor pleca, ci pentru ca eu raman aici, si fara ei si intr-un loc pe care il simt tot mai gri si mai gol.
de pe la lume