inca o zi

Tocmai imi luam la revedere de la un coleg pe mess si ma plangeam cat de scurta e o zi:

- iar a trecut ziua si nu am facut nimic

- cum nu ai facut nimic? azi ai castigat coravul

De multe ori sunt nemultumita de mine si mi se pare ca ziua trece prea repede si nu apuc sa fac nimic. Totusi, daca ma gandesc mai bine, george are dreptate: chiar si in zilele in care cred ca nu fac nimic de fapt fac o grama de lucruri. Azi de exemplu: am mers la facultate, am deblocat comanda la Avon, am castigat(grupa noastra, nu doar eu) prima runda din jocul Corav la seminarul de FMO, am fost la Brtitish Council unde am participat la cate o parte din 3 cursuri, am discutat acolo cu o mamica, am stat la o coada lunga sa returnez niste carti, am luat comanda la Avon , am si dat niste produse deja, am facut curatenie in camera, am spalat niste hainute… si cu toate astea am impresia ca nu am facut nimic. Oare de ce?

Chiar as vrea sa-mi explice cineva.

 

Repede – repede

Nu stiu cum am ajuns in a 8-a saptamana de facultate. Timpul parca trece din ce in ce mai repede. Saptamanile zboara, de weekend-uri nici nu mai zic. Poate asta e si motivul pt care nici nu mai scriu pe blog. Se intampla atat de multe si atat de repede ca si atunci cand vreau sa scriu despre ceva, pana ajung la blog deja e demult trecut. Mi-ar placea sa pot scrie exact atunci cand imi tuna mie. A doua zi deja nu mai e la fel de natural. Una e cand scrii despre un lucru care ti se intampla, o stare pe care o ai ACUM. Si altfel e atunci cand povestesti despre ce simteai acum 2 zile.

Deci, Ina, imi pare foarte bine ca imi citesti blogul, imi pare rau de dezamagirea de care spuneai sambata – ca deschizi pagina si vezi tot acelasi post, nu unul nou.  (Si iata un paradox: a aparut un post nou din explicatia motivului pt care nu exista un post nou)

Si daca tot scriu sa va pvestesc cum a aratat weekendul trecut:

Vineri: facultate — inscriere Avon pt Iulia — British Council — Sinagoga — plimbare cu cea mai buna prietena (stiti voi, cea de 4 ani) si familia ei catre casa

Sambata: prospectare Avon — mancaaaaare — vizita — aranjat rafturi cu carti

Duminica: Talmud Tora — aranjat rafturi de carti — pranz la “socrii” —  targul de carti Kilipirim — cumparaturi Carrefour — aproape 2 ore de stat la coada ca sa-l votez pe Crin care nici macar nu a ajuns in turul 2 — mai citesc o data pt ECDL

As fi vrut sa scriu cate un post despre fiecare din aceste lucruri, dar fiind asa de multe si ingramadite pana acum (marti – ora 9:36 – asteptand-o pe Iulia sa vina la mine sa mergem la sport) deja parca sunt cam departe si nici nu pot sa aleg despre care sa scriu. Daca aveti voi sugestii as putea sa aleg sa detaliez cate ceva.

Limmud 3

Am mers azi la Limmud; sau mai corect zis doar la o parte din limmud. Mai precis la 2 activitati: cea a lui Atti – Supravietuire si iudaism. Un joc de imaginatie si cea a lui Erwin despre “prietenii” Israelului, prieteni precum Hamasul, Fatahul sau Siria si Iran.

Cea de care vreau sa va povestesc e activitatea lui Atti. “Scenariul” jocului era cam urmatorul: esuati pe o insula pustie, sunteti un grup de vreo 100 de persoane si nu aveti perspective ca veti fi salvati prea curand. Cum va organizati? Si aici urma o serie de vreo 6 intrebari cu teme din cele mai diverse, de la acceptarea adulterului pana la care e proportia in care faptul ca toti suntem evrei ne va influenta viata si ce vom face (sau daca vom face ceva) pentru a ne mentine identitatea.

Au fost idei din cele mai trasnite. Unele persoane sustineau adulterul sau cresterea copiilor la comun, altele se opuneau vehement, iar altii erau indiferenti. Si cam asta se intampla la fiecare grupa caci intrebarile erau destul de asemanatoare pentru toti. Totusi, in mod surprinzator a existat un punct de vedere comun, acceptat in unanimitate. Toti sustineau ca identitatea iudaica trebuie mentinuta. Unii credeau ca solutia era alegerea unor lideri religiosi care sa decida pentru tot grupul, altii propuneau multiplicarea tanachului (se spunea initial ca avem un tanach la noi) pentru ca toti sa poate studia, s-a pus chiar problema infiintarii unei sinagogi si asa mai departe.

Din acest joculet rasar o concluzie si o intrebare,iar ambele ar trebui sa dea de gandit. Concluzia e ca oamenii isi doresc o viata cu influente religioase, nu una complet “laic-izata”. Iar intrebare e: unde e problema? De ce s-ar stradui oamenii sa improvizeze o sinagoga pe o insula pustie, dar de Shabbat sau de sarbatorile de toamna nu i-am vazut pe aproape niciunii la sinagoga noastra de pe Adamache care e gata construita? De ce sa transcrie tanachul si sa se straduie sa-l invete singuri, dar in viata de zi cu zi nu-si prea arata interesul fata de acest lucru? De ce sa sa aleaga drept sef de trib un om religios, dar in realitate nu rabinii sunt cei care au cuvantul final? Daca afirma ca isi doresc toate aceste lucruri atunci cand e vorba de o situatie ipotetica, de ce nu pun in aplicare aceleasi principii si valori in viata de zi cu zi? Asadar: unde e problema?

Facebook ?

Dupa cum anuntasem in postul precedent mi-am facut cont de facebook. Am decis sa intru si eu in randul lumii civilizate si sa vad cu ce se mananca acest hi5 al zilelor noastre. Din pacate am ramas cam dezamagita.

Desi are multe plusuri, unul din minusurile pe care le-am observat eclipseaza toate celelalte aspecte pozitive. Dar sa va povestesc despre ceea ce am descoperit eu pozitiv. In primul rand faptul ca nu poti accesa profilul cuiva decat daca e in lista ta de prieteni. Asta previne oarecum commenturile gen hi5 (scuzati comparatia permanenta, dar mi se pare ca e cam acelasi lucru) “tu eres mui linda” de la nu-stiu-ce ciudat de la capatul lumii. Chestia pozitiva deci. Nu ai de-a face decat cu cei pe care ii alegi sa iti fie prieteni.

Dar de aici se naste si minusul urias de care va spuneam. Genul asta de siteuri “sociale” pot determina pe unii sa devina… prea sociali. Ce vreau sa spun cu asta? Ei bine am vazut in lista multor prieteni oameni cu care nu au absolut nicio legatura. De ce? Pai raspunsul primit atunci cand am intrebat prima oara pe cineva asta a fost: “Pai daca mi-a dat add de ce sa refuz?” Bazandu-ma pe acest raspuns (primit intr-una din primele mele zile de facebook-ista) si cu exerienta acumulata ulterior am ajuns la cateva concluzii.

Multi vad acceptarea invitatiilor ca pe un lucru natural. De parca refuzul ar fi o insulta. De partea cealalta sunt cei care trimit invitatiile. Un motiv ar fi curiozitatea si logica de genul “ia sa vad ce poze mai are”, chiar daca de multe ori relatiile din viata reala nu sunt nicidecum de frienship. O alta motivatie e aceea a “politetii”. Asa cum spui salut unei persoane cunoscute cand o vezi, la fel il adaugi in lista. Si, la fel ca si cu salutul, o data efectuata aceasta “datorie” consideri ca ti-ai luat de o grija si gata. Cred ca o comparatie buna ar fi cea a unei petreceri. Vezi pe cineva cunoscut, il saluti, obisnuitul schimb de replici ce mai faci, ce mai e nou, etc. si gata. Te desparti si mergi sa-ti petreci timp cu oamenii care chiar te intereseaza. Pe site interesul cred ca ar putea fi masurat in commenturi, dar din nou avem o problema. Si asa ajungem la al treilea motiv. Unora li se pare ca sunt foarte populari daca au o lista cat mai lunga de prieteni, commenturi, si alte prostioare de prin aplicatii gen ursuleti de plus, plantute, floricele si alte gift-uri. Nu vreau sa par impotriva lor. Mie imi plac dulcegarii d-astea. Si chiar trimit. Doar ca ma refer la situatia in care valoarea lor nu mai conteaza, ci alearga fiecare dupa cantitate. Si astfel adaugi pe toata lumea in lista ta de prieteni pentru a arata tuturor cat de popular esti.

Poate judec un pic cam aspru. Si chiar va rog sa ma contraziceti. Mi-ar placea foarte mult sa ma convinga cineva ca gresesc.

*Acest post incearca sa existe de vreo saptamana, dar a fost definitivat datorita unei discutii cu David caruia ii multumesc.

UPDATE:
Se pare ca am gresit intr-o anumita masura. Ipocrizia de care spuneam exista si se manifesta nestingherita. Dar Bietul site nu are nicio vina. Din contra. E doar o oglindire a realitatii. Poate doar o oglindire ceva mai evidenta. Fiecare isi pastreaza rolul. Molustele tot moluste, viperele tot vipere, mascaricii tot mascarici, spectatorii tot specatori , iar cei ok sunt ok si aici.

Copiii la Seder

Mai sunt doar cateva ore pana la Pesach. Suficient cat sa va urez inca o data Pesach Kasher veSameach, sa termin de invatat “Piata capitalurilor” pentru economie si, eventual, chiar sa ma si hotarasc cu ce sa ma imbrac diseara la Seder. Incredibil, dar am chiar si cateva minute sa mai scriu pe blog.

Majoritatea oamenilor asociaza Pesachul cu matza (pentru necunoscatori: chestia aia nedospita, subtire si crantanitoare) sau cu sederul, sau cu iesirea din Egipt. Mie imi place sa asociez cu povestea celor 4 fii: cel intelept (Haham), cel rau (Rasha), cel simplu – sau indiferent (Tam) si cel care nu stie sa intrebe. V-am pus in paranteze si variantele in ebraica pentru cazul in care cineva are nistre traduceri mai potrivite ale acestora in roamana si sa ni le impartaseasca. Si deci acestia sunt fii de la masa: cel care intreaba si vrea sa afle mai multe, cel care e rau-voitor, cel care e indiferent si cel care nu stie sa intrebe. Se spune ca la fiecare masa exista acesti 4 copii. Am citit numeroase interpretari. Unii spun ca toti pot fi impartiti dupa aceste categorii, ele fiind reflexia tipurilor de oameni. Altii sunt mai optimisti si zic ca acestea sunt doar stadii si ca fiecare poate avansa si, in cele din urma sa devina haham (intelept).

Mai sunt si opinii (si eu spre aceastea inclin) care sustin ca toti cei 4 copii se afla in fiecare dintre noi. Uneori iese la iveala indiferenta, alteori dimpotria inteligenta si implicarea…

Ceea ce cred e totusi cel mai frumos la povestea celor 4 fii e ca, desi unii nu sunt chiar cum ni i-am dori, cu totii sunt primiti la masa. De altfel asta mi se pare a fi un lucru foarte important in iudaism. Chiar daca faptele, infatisarea, gradul de inteligenta, sau stiu eu ce alte caracteristici lasa de dorit, chiar daca avem un numar considerabil de pacate sau fapte rele, evreii raman evrei.

La scoala, daca gresesti foarte rau, risti sa fii exmatriculat. Din punc de vedere juridic se practiva povestile cu expulzarea. Daca emigrezi dintr-o tara, iti pori pierde cetatenia. Si exemplele pot continua. Dar in iudaism, daca esti evreu, indiferent ce ai face, ramai evreu.

Si astfel ajungem la un alt lucru important. Ajungem la un concept relativ nou adaugat acestei povesti. E vorba de un al cincilea fiu. Si initial cred ca, la fel ca si mine veti spune: “potim? cum al 5-lea fiu? nu spuneam ca toti pot fi impartiti dupa aceste criterii: buni, rai, indiferenti, prostuti…Ce-ar mai lipsi?” Ei bine, al cincilea fiu exista. Si situatia lui e chiar mai rea decat a celui prostut care nu stie sa intrebe, decat a celui rau care nu vrea sa asculte sau a celui caruia nu-i pasa. Pentru toate acestea se pot gasi remedii. Dar cel care este intr-adevar in pericol este fiul al cincilea: cel care nici macar nu e la masa. Buni, rai, destepti, prostuti, ceilalti au sansa sa se schimbe, sa avanseze sau cel putin sa isi aleaga drumul in cunostinta de cauza. Au fost in jurul mesei. Dar cum ramane cu al cincilea? Ce poti face pentru el daca nici macar nu e acolo? Cum poti ajuta pe cineva despre care nu stii ca are nevoie de ajutor?

Eu nu gasesc raspuns la aceste intrebari. Poate ma ajutati voi. Cert e ca ceea ce ne ramane de facut e sa avem grija ca nimeni sa nu plece de la “masa”. Ca nimeni sa nu devina “copilul 5″. Uneori nu ne plac cei de langa noi, de la masa. Am vrea sa plece sau poate ne gandim chiar noi sa plecam. Si poate e normal sa se intample asta. Fiecare are dreptul sa se supere ca magarul pe sat din cand in cand. Important este -cred eu- ca inainte sa ne ridicam si sa plecam sa ne gandim foarte  bine ca nicaieri nu vom gasi o masa doar de hahami.

Cateva articole pe aceeasi tema gasiti aici, aici si aici.

Cadouri

Se pare deci ca nu primim cadouri… Nu-i nimic nu ne suparam.

La urma urmei si eu am o oroare e cadouri. A nuuuuu, nu cand primesc, ci cand trebuie sa dau. Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt o persoana egoista. Imi place sa dau cadouri, dar e un calvar sa gasesc CadoUL potrivit. Voi cum va descurcati la asta?

Stiu ca sunt unii care pur si simplu intreaba : “hei, ce vrei sa-ti iau?”, dar… asta deja nu mai are nici un farmec. Ca sa nu mai spun despre faptul ca il pui si pe celalalt intr-o situatie aiurea. Mi s-a pus de cateva ori aceasta intrebare si am dat, evident, raspunsul standard: “nu stiu… nu e nevoie sa-mi iei nimic. ” sau “ia ce vrei. O sa-mi placa pt ca e de la tine”. Multi se salveaza in aceste replici pt ca se simt prost sa ceara ceva anume, dar eu chiar o zic cu toata sinceritatea. Cred ca am un handicap. Habar n-am nici ce si-ar dori altii, nici ce as putea eu sa primesc.

Asa ca, din mila pt oamenii cu dizabilitati (that’s me ) dati-mi si mie idei. Care sunt cadourile perfecte? Sau ce cadouri ati primit voi si v-au placut in mod special? Ce cadouri ati oferit si au avut succes? Si, mai ales, cine vrea sa se specializeze pt job-ul de “consilier in domeniul cumpararii de cadouri”. Cred ca un asemenea job ar avea mare cautare. Eu una mi-as lua un astfel de consilier

LATER EDIT : La multi ani si geamanului lui Bloguletz!!!  Zeffy, sa-ti traiasca blogul (sub forma actuala si sub cea viitoare pe care o astept cu mare curiozitate)

Decizii … decizii…

In pauzele luptei cu variantele am inceput sa ma gandesc destul de serios la ce vreau sa fac dupa ce termin cu Bac-ul… Pana de curand eram foarte decisa ca ASE – Management scrie pe mine, dar sunt pe cale sa ma razgandesc.

A inceput sa-mi sune bine si SNSPA (a.k.a. Facultatea de Comunicare si Relatii Publice). Probabil ca voi da la amandoua si pe urma… cum mi-o fi norocul. Desi situatia asta nu e chiar cea mai inteligenta avand in vedere ca pt admitere la ase trebuie sa mananc matematica pe paine , iar economie sa invat in stilul testelor grila, in timp ce la comunicare matematica iese din schema, dar la economie se vor da eseuri.

Daca e ca anul trecut 6 eseuri dintr-o lista de 100. Nu pare prea greu, nu-i asa? Dar ce te faci ca nu gasesti nicaieri bareme sau cerinte sau orice indrumare in ceea ce priveste continutul sau lungimea sau structura pe care ar trebui sa o aiba un astfel de eseu. O cerinta suna de exemplu cam asa: Definiti si prezentati caracteristicile nevoilor si bunurilor. Detaliati raportul nevoi-bunuri. Pentru oricine stie o boaba de economie aceasta cerinta pare, la prima vedere, mai mult decat simpla. Dar de aici pornesc intrebarile. Cat de elaborata ar trebui sa fie aceasta prezentare? Cum ar trebui sa sune? Mai ales ca , din discutiile pe care le-am mai citit pe forumul facultatii, recitarea papagaliceasca a lectiei din manual nu e o idee deloc buna, din contra, se apreciaza originalitatea, paralelele cu alte situatii, idei, domenii etc. Ceea ce presupune un pic mai mult decat invatarea materiei. Asta inseamna sa citesti si pe langa cate ceva. Ceea ce din nou nu pare greu, ci din contra necesar pt cineva care vrea sa urmeze o astfel de facultate. Dar cand ai de rezolvat 400 de variante pt bac (si nu usoare) si mai faci si cate o infuzie de matematica pt ase, timpul liber pt astfel de documentari tinde in mod ingrozitor (nu, nu spre zero – ar fi bine daca ar fi zero) tinde spre minus infinit.

Si atunci ce fac? Agat matematica de gard si mananc tratate de economie? Sau las balta economie si mananc matematica? Dar daca aleg sa lucrez pt una singura oricum nu am nicio garantie ca intru (a se citi ca intru la buget) si as putea sa am o mare dezamagire si sa ma intreb apoi ce ar fi fost daca o alegeam pe cealalta. Iar daca le aleg pe amandoua iar nu e bine, fiindca stand cu fundul in doua luntre (scuzati cuvantul “stand” ), voi acumula probabil mult mai putine informatii despre fiecare decat daca mi-as concentra eforturile doar pe una singura. Si atunci eu ce sa fac ?

Am 400 de variante si asta imi ocupa tot timpul

Asa cum ati abservat probabil am ajuns in minunata situatie in care sa nu mai am timp. Nu mai scriu pe blog decat foarte rar, nu mai stau pe mess mai mult de juma de ora, nici cu telul lipit de ureche nu prea mai stau. Nu ca as invata eu prea mult, dar ma straduiesc si, cum eficienta nu ma prea defineste in acest moment … se cheama ca nu prea mai am timp de nimic.

De fapt, activitatea mea principala este sa fiu stresata. Nu sa invat, nu sa pierd vremea, nu sa ma distrez, nu sa rezolv variante: sa fiu stresata. Vreau sa spun ca fac toate lucrurile enumerate mai sus, doar ca peste activitatea curenta cam tot timpul se suprapune aceasta minunata stare de a fi stresat. Nu vreau sa ma repet si sa spun ca, in opinia mea, variantele sunt prea grele sau ca au venit prea tarziu. Acum sunt alte lucruri pe care mintea mea nu reuseste sa le priceapa. Mai fratilor, voi ati turbat? Stimabililor (voi aia de va ocupati cu BAC-ul) va simtiti bine? Ce-i cu toata harababura asta? Ca va bateti joc de noi am inteles, dar macar puneti-va de acord.

Mai intai citesc asta (click pt a citi tot articolul) :

“Ministerul Educatiei recunoaste ca elevii de clasa a XII-a au avut dreptate, atunci cand au sustinut ca subiectele propuse pentru proba de bacalaureat de anul acesta sunt mult prea dificile.

Referindu-se la subiectele la Matematica secretarul de stat (Zvetlana Preoteasa) in ministerul Educatiei a explicat ca foarte multi profesori din tara, specialisti pe domeniul lor, au spus ca “la matematica subiectele se pot compara cu cele pentru clasele foarte bune, nu as spune pentru olimpiada, nu as spune asa ceva, dar pentru elevi care intr-adevar doresc sa isi faca o cariera in matematica” .Intrebata de ce profesorii au considerat necesar sa faca niste subiecte cu un grad de dificultate foarte ridicat, Zvetlana Preoteasa a raspuns: “Noi, romanii, intotdeauna dorim sa demonstram ca suntem foarte capabili si suntem foarte destepti si asteptam sa vada vecinul cat de frumosi si de destepti suntem noi”.

Apoi, stati si nu va bucurati chiar asa, ca doar nu se apoca niemni sa ia de la capat subiectele ca sa faca altele mai usoare, ci doar le vor corecta pe cele cu erori (spun ei aici) cum de altfel era si normal, indiferent de nemultumirile legate de gradul de dificultate. Deci tipati stimati elevi si profesori ca lupul la luna, ca tot aceleasi rezultate le veti avea.

Apoi, urmeaza nedumerirea cu editura sigma care anunta pe site ca pe 15 martie publica culegeri cu rezolvari (click aici pt a va convinge ) Lucru care a dus la intrebari de genul: cum poate o editura sa rezolve si sa publice variantele in 2 saptamani? Raspunsul multora a fost: nu poate => au primit variantele inainte ca ele sa fie lansate oficial.

Din acest motiv MEDIA FAX anunta:

Ministerul Educaţiei interzice editarea şi comercializarea unor broşuri care să cuprindă subiectele de la examenul de bacalaureat din 2008, întrucât o astfel de practică contravine politicilor educaţionale promovate de MECT, a declarat, luni, agenţiei MEDIAFAX, consilierul ministerial Mihaela Suciu.

Conducerea Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (MECT) a precizat că nu a înregistrat până luni niciun caz privind realizarea unor astfel de broşuri pentru 2008.

Mai mult, MECT a transmis tuturor inspectoratelor şcolare judeţene şi celui al municipiului Bucureşti o notă prin care recomandă informarea conducerii unităţilor de învăţământ în legătură cu decizia de a nu permite difuzarea în şcoli sau utilizarea în cadrul orelor a unor asemenea materiale auxiliare neavizate de către minister.

AAA… Stati ca m-am pierdut… Cum adica interzice? Si cum contravine politicilor educationale? Care politica educationala e contrazisa de faptul ca elevii vor sa intre in posesia acestor subiecte si a rezolvarilor lor pentru a putea invata sau pt a verifica daca raspunsurile lor sunt corecte? Nu de asta au fost publicate variantele? Pentru ca elevii sa le poata lucra si pt a invata pe baza lor? Dar care e politica ministerului? Ca elevul sa fie incapabil sa invete singur si sa fie dependent de meditatii?

Un alt lucru curioas este ca,in ciuda interzicerii lor, editura Sigma are in continuare publicata pe prima pagina a site-ului oferta de culegeri (asa cum am aratat mai sus).

Morala? Morala e ca avem 400 de variante si asta ne ocupa tot timpul Da, am socotit corect, 400, nu 300. Spre dezavantajul meu nu prezint veleitati sportive si sunt inca suficient de naiva incat sa nu cred ceea ce spun majoritatea celor care au trecut prin experienta bacului: ca proba la sport se poate lua cu 10 daca stii cui sa inmanezi un plic, chiar daca nu esti capabil sa te tii bine pe picioare deci cu atat mai putin sa stai in maini sau sa executi cel putin decent, daca nu corect restul probelor.

Are cineva reteta?

In ciuda absentelor destul de frecvente si indelungate de pe blog se pare ca azi vin cu 2 posturi. Mai am o dilema.

Ce faci cand nu poti ierta? Ce ar trebui sa faci cand cineva la care tii te dezamageste, cand te necajeste rau de tot (poate fara sa-si dea seama)? Ce ar trebui sa faci cand vrei sa ierti, cand iti spui ca a trecut, ca nu-ti pasa, ca e o prostie sa te superi din atat si totusi nu merge. Cum capeti rabdare de a accepta lucrurile ce nu pot fi schimbate si cum faci sa iti dai seama ce lucruri fac parte din aceasta categorie? Ce faci cand stii ca o rugaminte ar fi suficienta pentru a schimba ceva, dar ca schimbarea nu ar avea nicio valoare daca ar surveni pt ca tu ai cerut asta?

Ei bine eu am decis ca raspunsul e sa mai inchizi din cand in cand ochii, sa treci cu vederea unele lucruri si sa ierti micile chestii care te sacaie. Dar asta cum se face? Ca mie nu-mi prea iese

P.S. atat acest post, cat si precedentul si toate celelalte din aceasta categorie (ask the reader) asteapta raspunsuri, nu intrebari si as aprecia sa-mi respectati aceasta dorinta.

LATER EDIT: M-am hotarat ca nu mai vreau raspunsuri. Cred ca le aveam demult, dar incercam sa ma prefac ca nu inteleg. Eu sunt de vina. Am plecat de la o premisa gresita. Credeam ca, intr-o relatie (fie ea de prietenie, de dusmanie sau de orice fel) ambii investesc egal. Am gandit ca si copiii de gradinita care fac schimb de martisoare. Eu niciodata nu am fost de acord cu replicle de genul “hai sa facem schimb de martisoare”. Chiar si cand eram mica: dadeam martisoare copiilor cu care ma intelegeam bine fara sa-mi pese daca imi vor da si ei. Cred ca asa e si cu relatiile (uitati-va si voi.. pe masura ce cresc, in loc sa ma fac mai desteapta ma prostesc… dar tot e bine ca pana al urma mi-am dat seama.) Revenind… asa e si cu relatiile. Tu iti faci partea (dai martisor) daca si cealalta persoana face la fel cu atat mai bine. Daca nu… asta e. Probabil ca nu te-a considerat suficient de important cat sa meriti sa faca asta pt tine.

Si aici vine intrebarea cea mai grea, dar la care trebuie sa raspund singura. Daca nu a facut un lucru atat de mic pt a-ti face pe plac, ci din contra a facut exact invers, chiar daca stia ca te deranjeaza, atunci oare chiar e acesta prietenul pe care ti-l doresti?

P.P.S. Exemplul cu prietenii si martisoarele e pur aleatoriu, dar exemplifica -cred eu- foarte bine situatia la care ma refer. Si, pentru cei care nu sunt implicati, poate exemplul acesta e mai concludent decat situatia in sine.

Oare mai merita?

Mai tineti minte cand spuneam ca am multe dileme? Iata astazi inca una din ele, evident in ask the reader

Va amintiti de voi cand erati mici? Unii sunteti si acum, stiu asta, dar eu ma refer la atunci cand chiar erati mici, mult inainte sa stiti sa cititi, sa mergeti la scoala si sa muncitit din greu la cele 2-3 randuri de bastonase pe care le aveati ca tema. Va amintiti cum era cand vroiati ceva mult-mult? O noua papusa Barbie sau un set Lego sau o masinuta sau o carte de colorat cum ai vazut la prietena ta sau orice? Cred ca ati prins ideea: cand va doreati ceva mult, mult si vi-l doreati acum. Atunci stiti si cum e cand unele lucruri nu sunt asa usor de obtinut si, uneori Chiar daca reusesti sa obtii ceea ce vroiai, pentru faptul ca a trebuit sa astepti prea mult sau sa ii rogi prea mult pe parinti sau pentru ca a trebuit sa faci prea multe compromisuri ca sa obtii acel lucru, valoarea lui scade. Aproape ca nu te mai bucuri de el pentru ca tot entuziasmul pe care il aveai s-a irosit in timpul in care a trebuit sa astepti.

Si iata intrebarea: Ce faci atunci? Ce faci daca vrei sa te bucuri de ceva, dar deja e prea tarziu pt a mai insemna ceva? Cum ar fi sa va fi dorit mult, mult o jucarie cand erati mici si sa o primiti acum? Ar mai avea vreo valoare? Deci ce faci cand “jucaria” pe care ti-ai dorit-o si la care ai visat e in fata ta, dar din tot entuziasmul tau nu a mai ramas nimic?