Repede – repede

Nu stiu cum am ajuns in a 8-a saptamana de facultate. Timpul parca trece din ce in ce mai repede. Saptamanile zboara, de weekend-uri nici nu mai zic. Poate asta e si motivul pt care nici nu mai scriu pe blog. Se intampla atat de multe si atat de repede ca si atunci cand vreau sa scriu despre ceva, pana ajung la blog deja e demult trecut. Mi-ar placea sa pot scrie exact atunci cand imi tuna mie. A doua zi deja nu mai e la fel de natural. Una e cand scrii despre un lucru care ti se intampla, o stare pe care o ai ACUM. Si altfel e atunci cand povestesti despre ce simteai acum 2 zile.

Deci, Ina, imi pare foarte bine ca imi citesti blogul, imi pare rau de dezamagirea de care spuneai sambata – ca deschizi pagina si vezi tot acelasi post, nu unul nou.  (Si iata un paradox: a aparut un post nou din explicatia motivului pt care nu exista un post nou)

Si daca tot scriu sa va pvestesc cum a aratat weekendul trecut:

Vineri: facultate — inscriere Avon pt Iulia — British Council — Sinagoga — plimbare cu cea mai buna prietena (stiti voi, cea de 4 ani) si familia ei catre casa

Sambata: prospectare Avon — mancaaaaare — vizita — aranjat rafturi cu carti

Duminica: Talmud Tora — aranjat rafturi de carti — pranz la “socrii” —  targul de carti Kilipirim — cumparaturi Carrefour — aproape 2 ore de stat la coada ca sa-l votez pe Crin care nici macar nu a ajuns in turul 2 — mai citesc o data pt ECDL

As fi vrut sa scriu cate un post despre fiecare din aceste lucruri, dar fiind asa de multe si ingramadite pana acum (marti – ora 9:36 – asteptand-o pe Iulia sa vina la mine sa mergem la sport) deja parca sunt cam departe si nici nu pot sa aleg despre care sa scriu. Daca aveti voi sugestii as putea sa aleg sa detaliez cate ceva.

franturi de ganduri

Nu-i asa ca timpul trece foarte repede? Cei care tocmai au dat bac-ul probabil ca spun ca a 12-a si liceul au trecut mult mai repede decat se asteptau, ca nici nu si-au dat seama cand au zburat 4 ani. Noi cel putin asa ziceam vara trecuta.

Acum insa imi dau seama ca si primul an de facultate a zburat. Parca mai ieri dadeam si eu bac-ul si imi faceam griji in privinta admiterii, faceam contestatie la romana sau legalizam documente pe inscriere la facultate… prima zi la camin… prima zi de facultate… primul seminar (care a fost la micro) …  prima sesiune… toate au venit unele dupa aletele parca asa repede. Am terminat primul an de facultate. Spre surprinderea multora (poate chiar si a mea) am supravietuit primului an in Bucuresti. A fost chiar bine.

Acum e vacanta, e vara, dintotdeauna asta a fost partea mea preferata a anului.

Acum stau si pierd vremea prin casa. Cautam niste CD-uri cu poze si inevitabil am ajuns in sertarul cu amintiri. V-am mai povestit de el: poze, scrisorele, biletele, carnetele de amintiri si tot felul de fleacuri.

Si am inceput sa recitesc carnetelele de amintiri. E o treaba foarte placuta si tot odata destul de zguduitoare. Zambesc si imi amintesc cu placere remarcile de genul: “P.S. Trasnetul NU e zgomotul facut de fulger”, iar pe de alta parte ma intreb cat de sincere au fost mesajele de tipul “esti o persoana care emana finete, caldura, prietenie si bunatate prin toti porii” (si ma refer la asta in contextul persoanei care l-a scris).  Si daca e sincer atunci cum de atitudinea fata de mine s-a schimbat asa radical?

Citesc si fara sa vreau categorisesc aceste mesaje in : sincere, ipocrite, lipsite de interes. Si ma intreb cum de unele lucruri s-au schimbat atat de mult. Cel mai tare ma intrsiteaza sa vad mesaje de genul  “Nu stii cat de dor mi-a fost de tine 2 ani de zile, ma gandeam la Szarvas si te vedeam pe tine! Nu te voi uita never ever” care stiu erau sincere, dar acum nici nu ne mai dam buna-ziua pe mess.

Chiar ma gandeam ca ar fi interesant sa pun aici cateva mesaje , fara autor si sa vedem cine si le recunoaste. Ce ziceti?

Facebook again

Cu siguranta va amintiti de dilema mea cu privire la acest site. Nu de putine ori m-am gandit sa imi inchid contul. Si de si mai multe ori m-am contrazis cu multa lume (de la Ina pana la David)  apropo de ipocrizia pe care o starneste acest gen de network-uri.

Am remarcat ca evenimentele deosebite gen zile de nastere, nunti, sarbatori s.a.m.d. sunt cele mai bune ocazii de etalare de zambete false sau dezmierdari penibile adresate celor despre care ieri-alataieri nu aveam decat cuvinte rele.

Ma uitam azi pe facebook la cei  102 prieteni pe care ii aveam in lista. Si am inceput sa sterg. Am inceput cu cei carora le-am acordat incredere si care m-au dezamagit, am continuat cu cei cu care oricum nu am mai vorbit de secole si in final am decis sa ii sterg pe toti. Nu am inchis contul pentru ca acest site are si parti bune, dar am decis sa o iau de la capat si sa aleg cu mai multa grija pe cine vreau si pe cine nu sa consider prieteni. Si in felul asta o sa impusc inca un iepure. O sa evit ca si ziua mea sa fie un prilej de etalare publica a ipocriziei. In felul asta imi vor face urari cei care chiar isi amintesc de ziua mea si mi-o vor spune in privat, nu pentru ca da bine ca ceilalti sa vada asta.

Deci imi cer scuze pt cei cativa – poate mai putini decat degete la mana – pe care i-am sters impreuna cu ceilalti si pe care ii consider cu adevarat prieteni.

UPDATE: Dupa o scurta discutie cu Miriam Bloch (singura persoana pe care o cunosc care poate fi simultan ingrozitor de antipatica, dar si adorabila) am decis ca cel mai bun moment pt a face ceva (in speta – a o lua de la capat ) e ACUM

mesaj dragut primit

Stiti mailurile alea cu “citeste si da mai departe” ? Alea cu trimite la inca 175035 persoane, apasa nu-stiu-ce taste si numele persoanei iubite va aparea pe ecran, vei avea noroc urmatoroo 2500 de ani si ti se vor implini 763,2 dorinte?

Tocmai am primit si eu inca un astfel de mail. Nu l-am trimis la 2 miliarde de prieteni, deci nu mi se vor implini 763,2 dorinte in urmatoarele 5 minute si nici nu voi avea 1000 de ani de noroc. Totusi nici nu mi s-a intamplat nimic oribil pt ca am intrerupt acest minunat sir al spamurilor. (e drept ca a trecut abia putin timp – poate ca abia urmeaza. Promit sa va tin la cutent)

Totusi mailul mi s-a parut dragut asa ca as vrea sa vi-l impartasesc.:

• Am invatat ca nimeni nu este perfect…  Pana cind nu te indragostesti.
• Am invatat ca viata e dura… Dar EU si mai si!!!
• Am invatat ca sansele nu trebuie niciodata pierdute…Acelea pe care le pierzi tu le prinde din zbor o alta persoana..
• Am invatat ca atunci cind porti pica si amaraciune fericirea se duce in alta parte.
• Am invatat ca ar trebui mereu folosite vorbe bune… Pentru ca maine poate va trebui sa le retragi.
• Am invatat ca un zambet e un mod economic pentru a-ti imbunatati aspectul.
• Am invatat ca nu pot sa aleg cum ma simt… Dar pot mereu sa fac cite ceva.
• Am invatat ca trebuie sa te bucuri de calatorie si sa nu te gindesti doar la scopul ei.
• Am invatat ca ai dreptul sa fii suparat, dar nu ai dreptul sa fii rau.

I made it

I’m back in business and I’m stronger, tougher and more determined than I’ve ever been.

Cu alte cuvinte am reusit. Am intrat la ASE asa cum imi propusesem. Sunt la buget si inca pe o pozitie suficient de buna incat probabil voi lua si bursa. Asadar gata cu emotiile, cu agitatia, cu invatatul… cel putin deocamdata.

Deci o sa-mi fac mai mult simtita prezenta. Mi-am facut chiar si cont de facebook in dimineata asta. Mi se pare ca involuntar m-am cam “dat la fund” anul asta din lipsa de timp. Dar asta o sa se schimbe foarte curand. Se profileaza niste surprize la orizont. Dar o sa o luam pas cu pas.

Deocamdata concediu placut tuturor si felicitari proaspetilor studenti!!!

Ziua mea, ziua ta, ziua noastra

Si uite ca a mai crecut si Magda. 19 ani… 19 ani si o zi ca sa fim mai precisi. Multumesc tuturor pt telefoane, sms-uri, offline-uri, cutii uriase de bomboane sau Fasolica (a se citi urs urias de plus). Sa nu uit sa multumesc pt portofel (sper ca de data asta sa nu mi-l mai fure nimeni). Am avut o zi de nastere chiar draguta. Si nu doar ziua de nastere, ci mai ales tot weekend-ul prelungit care a precedat-o.

Va intrebati probabil care e sensul titlului? Foarte simplu: inafara de 19 ani (pe care i-am implinit ieri, dar vi-i comunic acum), mai am un lucru de sarbatorit azi. E vorba de un an de cand ne-am hotarat ca asta sa fie ziua noastra. Stiu ca mai toti sarbatoresc fie data la care s-au cunoscut, fie cea la care au inceput sa fie impreuna, dar cum a fost destul de dificil sa delimitam o perioada fixa, am ales o data “favorabila”. (nu de alta, dar fiind intre zilele noastre de nastere va fi cam greu de uitat).

In plus e mult mai bine asa. Mi-e greu sa aleg o zi in calendar, sa pun degetul pe ea si sa zic: ASTA-I. Se pare ca si moda “cerutului prieteniei” din indepartata mea copilarie (insert devil laughing) avea un rost. Era foarte clar cand a inceput relatia. Stiai cand sa se cheme ca e aniversare.

In situatie de fata, insa, lucrurile nu sunt atat de clare. Sa aleg momentul cand a devenit clar pt toata lumea ca suntem imdragostiti rau (mentionez ca in categoria toata lumea ne incadram si noi)? Sau cand ne-am sarutat prima oara? Sau primul te iubesc ? Sau poate sa merg si mai in urma si sa ajung la perioada difuza in care nici noi nu stiam exact ce e, dar ceva-ceva parca era. Cand am inceput sa vorbim regulat la telefon? (aici noroc cu vodafone-ul) Sau cand nici nu ne-am dat seama ca am inghetat pe o bordura vreo 2 ore intr-o seara sporovaind despre tot si toate si tinandu-ne de mana? Si totusi parca nici asta nu a fost inceputul. In mod sigur n-as sta cu oricine pe o bordura in frig si pe deasupra nici sa nu-mi dau seama cum trece timpul. Cred ca un ceva mic de tot a existat de cand primeam ciocolatele in fiecare dupa-amiaza si ne citeai micul print, cand mai gaseam cate un pretext sa ma invart cu Eliza pe holurile Cristianului pt inca un pupic de noapte buna (si ca tot veni vorba de Eliza… Glumele cu blonde ar trebui interzise. Sugerez sa se inventeze glume cu Magde. Nu de alta, dar ea s-a prins de ceea ce simt eu chiar inainte mea. Serios ca-i fata desteapta )

Ei vedeti? Si asa am ajuns la momentul cand ne-am cunoscut. V-am zis ca nu pot delimita unde prietenia s-a transformat in ceva mai mult? Prinvind in urma mi se pare atat de firesc… E ca in cartile pentru copii. Trebuie doar sa unesti niste puncte. Si, in final, cand se contureaza imaginea, nici nu-ti mai dai seama care a fost punctul de pornire. Si nici nu mai are importanta. Nu mai sunt niste puncte izolate. E o imagine compacta. Ce mai conteaza de unde am pornit cand desenul e gata si putem sa ne apucam de colorat?

Te iubi mult, puiuc, si La Multi Ani pentru maine (sac! sac! sac! asa sigur eu sunt prima )

O noua moda

Ziua de astazi a fost extrem de umeda. Dimineata picura, a inceput apoi lapovita, pe la 11 ningea cu fulgi uriasi, iar spre seara iar a inceput sa ploua. Si acum cred ca ploua… sau aia sunt fulgi? Oricum nu conteaza. Nu e semnificativ.

Partea esentiala e ca am descoperit o noua moda si vreau sa vi-o semnalez si voua, sa fiti la curent si sa stiti ce purtati maine , in cazul in care va fi la fel de ud.

In scurtele mele deplasari (casa – scoala, scoala – casa, casa – magazin, magazin – casa) am descoperit ca multi au adoptat un nou stil. Nu am reusit sa aflu cum se numeste trend-ul, dar am sa mai incerc sa ma documentez. Piesa de rezistenta e o punga purtata pe cap. Cu cat mai mare si mai colorata, cu atat mai bine. Acest obiect vestimentar poate fi purtat cu succes cu o pereche de pantaloni (cat mai stropiti si cu o suprafata cat mai mare de contact cu pamantul )

Ce ziceti? Dam si noi umbrelele pe sacose colorate?

Change of perspective

Povestea portofelului pierdut continua…

In aceasta dimineata am facut un mult prea minunat tur a 3 sectii de politie din Iasi ca sa vad ce e de facut. Stiti cum e… actele furate trebuie declarate, cautate si, in final, refacute. Si cum nu stiam prea bine cum se face chestia asta am fost plimbata de la o sectie la alta (3 in total, asa cum spuneam si mai sus) fiind indrumata asadar foarte eficient.

Cand am ajuns intr-un final unde trebuia am avut o discutie din nou mult prea minunata (nu stiu de ce, dar incepe sa-mi placa aceasta sintagma) cu organul legii. Mai pe scurt m-a rugat sa-i povestesc ce si cum s-a intamplat… i-am povestit … si mi-a pus apoi cateva intrebari. Trebuie sa recunosc ca a fost absolut delicios intrebarile fiind cam urmatoarele:

1. Ati vazut persoane suspecte in jur?
Nu.
2. (cred ca banuia ca nu stiu semnificatia cuvantului “suspect” asa ca a vrut sa clarifice: ) Sunteti sigura? Nu erau vreo banda de tigani?
M-am uitat cam stramb la el si i-am explicat ca nu am remarcat asa ceva, incercand sa tin pt mine diverse remarci care imi treceau prin minte legate de faptul ca nu e de admirat la un organ al legii acesta mentalitate discriminatorie. Si trebuie sa recunosc ca nici nu a fost nevoie sa ma straduiesc prea mult, fiindca a depasit rapid problema tiganilor si a trecut la intrebari si mai inteligente,de genul: daca am simtit sau am vazut pe cineva umblandu-mi in ghiozdan. I-am explicat ca nu, fiindca daca vedeam, nu aveau cum sa mi-l ia. Si aici a ajuns la concluzia geniala: pai daca nu ati vazut de unde stiti ca vi s-a furat? poate ca l-ati pierdut… poate ca a cazut daca era ingramadeala… deja rabdarea mea se apropia de limita… dar ma starduiesc sa-i explic ca mi se pare putin probabil ca fermoarul meu sa se deschida singur si portofelul sa sara din el.

In cele din urma cred ca l-am convins dar, din motive de lipsa de suspecti ma sfatuieste sa-l dau la pierdute… sa mai astept o saptamana poate apare si, daca nu sa-mi fac altul. Ok… deci ca sa sintetizez mesajul primit….daca il vedeam pe cel sau cea care l-a luat si, eventual, il si aduceam de manuta la politie mai era cum mai era… dar asa… cum sa am eu tupeul sa afirm ca s-a furat daca nu l-am vazut pe hot?

O reactie chiar mai savuroasa decat cea a politistului a fost a domnului antonesi (chiar ma intrebam cat va dura pana la urmatorul comment). Dumnealui m-a facut sa inteleg un lucru evident. (commentul e aici) Pentru toata aceasta intamplare singura vinovata sunt, bineinteles, eu. Cum imi permit sa tin ghiozdanul in mana (o lectura, chiar si pe diagonala, al celui mai simplist cod al bunelor maniere ar explica suficient de limpede ca, in medii aglemerate – tramvai, autobuz etc – se recomanda ca ghiozdanele sa nu fie tinute pe spate astfel incat pasagerul sa nu ocupe un spatiu dublu decat normal si pt a nu ii lovi pe ceilalti calatori atunci cand se deplaseaza). O alta mare greseala a fost faptul ca am tinut portofelul in ghiozdan. Si aici apelez la cititorii acestui blog spre a ma sfatui unde ar fi trebuit sa-l tin fiindca nici spiritul meu practic , nici imaginatia mea nu pot rezolva o asemenea dilema.

Pe scurt ce vina au bietii hoti? Ar trebui eventual sa ma incui in casa si sa stau ascunsa sub pat fiindca, evident, in orice oras al oricarei tari, asa s-ar intampla.

Haideti sa va dezamagesc stimate domn… Nu stiu cat, unde si in ce conditii ati calatorit dvs, dar eu am fost in Ungaria, Israel si Anglia (si nu o data) si nicaieri nu mi s-a mai intamplat asa ceva, desi au fost situatii in care a trebuit sa ma confrunt cu aglomeratia si acolo.

Totusi vreau sa demonstrez ca stiu sa primesc un sfat si afirm din nou (vreau sa ma asigur ca e clar pt toti) EU sunt de vina ca mi s-a furat portofelul, facand o serie de greseli impardonabile, ce nu puteau duce decat la un asemenea rezultat. Pentru a va feri si pe voi, cei care citit aceste randuri acum, de asemenea intamplari neplacute va cateva sfaturi:

• incercati sa nu iesiti prea mult in lume. Ideal ar fi sa stati baricadati in casele voastre
• daca sunteti nevoiti sa iesiti nu circulati cu mijloace de transport in comun. Daca aveti masina proprie foarte bine, daca nu mersul pe jos e cel mai recomandat chiar daca e vorba de o distanta de cativa kilometri
• presupunand ca nu puteti evita totusi o astfel de calatorie cu autobuzul pentru nimic in lume sa nu aveti la voi portofele sau alte obiecte ce ii pot ademeni pe bietii hoti naivi si inocenti, care nu stiu cum sa lupte cu o astfel de ispita
• Si daca sunteti atat de inconstienti incat sa iesiti din casa, sa luati autobului si sa aveti obiecte de valoare la voi (cum face probabil majoritatea populatiei Romaniei zilnic) sugestia mea e sa le tineti eventual in dinti pentru a le avea – cu sensul cel mai propriu – mereu sub ochi , nu in ghiozdane sau posete. Acestea nu sunt destinate depozitarii lucrurilor in ele. Sunt doar asa… sa fie acolo.

Sper sa va fie de folos sfaturile date si sa invatati din greseala mea. Stiti cum se spune: “mai invata si din greselile altora… nu vei avea timp sa le faci tu pe toate”

Daca mai sunt si altii care au sfaturi sau sugestii le astept cu nerabdareca sub forma de commenturi. Trebuie sa fim uniti si sa invatam unii de la altii, nu? >:)

pauza

Cand vi s-a intrerupt ultima oara curentul?

Mie mi s-a intamplat saptamana aceasta. A tinut vreo ora si, acum ca analizez cu atentie, a fost o ora cat se poate de ciudata. Primele 20 de minute m-am fatait de colo-colo fara nici un sens. De invatat nu puteam invata fiindca se cam intunecase, de citit nici atat… ce sa fac? ce sa fac? calculatol nu… televizor nu… nici macar muzica era ciudat, intuneric si muuuult prea multa liniste. M-am decis sa vorbesc la telefon, dar bateria telefonului era pe terminate (de ce nu l-oi fi pus eu la incarcat cu ultimele 3 ore de cand am constatat ca e pe sfarsite?) Si ca sa fie distractia completa aveam si o gramada de scris la mate…

Asa ca, in cele din urma, dupa jumatate de ora de fatait de colo-colo si invartit fara vreun sens prin casa am inceput sa-mi fac temele la lanterna. Am fost foarte …hm… productiva  – sa zicem- inca o jumatate de ora pana a venit curentul, dupa care, evident m-am montat in fata calculatorului si nu m-am mai dezlipit de acolo toata seara, de parca nu as fi ajut curent o saptamana intreaga nu doar o ora.

Si in timp ce stateam azi si imi aminteam cat de comica eram eu scriind la lanterna mi-am dat seama de ceva destul de dezamagitor: progresul e de un real folos, dar ne cam face dependenti.

De aceea eu am decis sa imi testez vointa si, timp de o saptamana, sa nu ma apropii de calculator (evident.. cu exceptia momentelor cand va trebui sa-mi citesc lectiile de oracle, nu de alta, dar nu stiu cat de convinsa ar fi profa de info de o astfel de explicatie pt faptul ca nu am invatat ). Pe scurt… fara mess, fara bloguri, fara joculete, fara nimic. Sunt convinsa ca nu o sa se derame fara mine minunata lume virtuala (apropo… mi se pare foarte inspirata atribuirea termenului “virtual”, cu atat mai mult cu cat unii o iau mult mai in serios decat ar fi cazul). Si cred ca nici mie nu o sa-mi strice o mica pauza, chiar din contra.

Have fun si… ne mai auzim intr-o sapt. Eu merg momentan sa pap pizza cu niste prieteni. (V-ati gandit vreodata ca lumea reala e mult mai tare fiindca pe mess nu poti manca pizza ? )

Piticii de pe creier

Ati citit vreodata Micul print ? Nu??? Pai ce mai asteptati?

Pentru cititorii mei respectabili care au citit aceasta carte am o sugestie. Incercati sa rememorati partea in care era explicat pericolul baobabilor. Cam asta incerc sa fac si eu prin acest post. In urma unor evenimente nu foarte placute din aceasta seara am decis ca e momentul sa avertizez pe toti dragutii de cititori ai acestui blog despre pericolul piticutilor de pe creier.

Acestia sunt niste fiinte mici, rele, egoiste, zgomotoase, care sar si se agita pe creierul oamenilor facandu-i pe acestia din urma sa-si piarda perspectiva corecta.  Poate ca vi se pare ca glumesc, dar va asigur ca nu.

Sfatul meu este sa fiti cat mai atenti si, de indata ce sesizati prezenta lor sa-i eliminati. Va pot spune din proprie experienta ca, ignorandu-i nu-i veti face sa dispara. Actiunea corecta este aceea de a va confrunta cu ei si de a-i alunga cat mai repede fiindca amanand acest lucru piticutii vor fi din ce in ce mai multi.

Stiu ca sunteti tentati sa spuneti “fii serioasa… eu nu am probleme d-astea”, dar mai ganditi-va o data. Fiecare dintre noi sufera de piticoza din cand in cand, doar ca nu toti isi dau seama. Din acest motiv ar fi dragut ca atunci cand vedeti ca cineva se confrunta cu piticutii sa-i aduceti la cunostiinta acest lucru (in caz ca nu a remarcat) si sa ii dati o mana de ajutor.

Sper ca am fost suficient de convingatoare. Bafta multa si … la cat mai putini pitici.

Si, cum zice noua mea diriga (dap… e a 5-a de cand am inceput liceul) “sa aveti o zi maxima”