It’s weird, but it also kind of hurts me. I’ve been told it shouldn’t, but it does anyway. Maybe I’m just waaaaaaay too empathic, or maybe that’s what beeing a friend means and sharing is about more than chocholate, maybe it has something to do with feelings too.
Ignore this post. It’s a mistake. I don’t care anymore. I have no right or reason to care.
Pe langa modulul de pericope, la cursurile de Talmud Tora am inceput si un modul de binecuvantari, considerand ca e importanta si practica, nu doar teoria. Impreuna cu cei mici am stabilit ca binecuvantarile sunt un soi de multumiri ceva mai standardizate. Iar ca exercitiu pentru acasa le-am dat sa se gandeasca si sa intocmeasca o lista cu motive pentru care ei ar vrea sa ii multumeasca lui Dumnezeu.
M-au uimit cat de in serios au luat aceasta sarcina si motivele au fost increibil de multe si variate: pentru fratii pe care ii au, pentru parinti, pentru reusite, pentru ca Dumnezeu e bun si ii iubeste, pentru ca a construit sinagogile si multe, multe altele.
In ultimele zile am descoperit ca principalul motiv pentru care eu simt acum impulsul sa multumesc este acela ca are grija de cei la care tin. Multumesc! Multumesc mult!
O sa incerc sa ma tin cat mai bine de promisiunea facuta ca sa-mi respect partea mea de “targuiala”. Asa e corect, nu? El pare sa-si fi facut partea Lui, acum e randul meu. Deci o sa ma concentrez pe a aprecia mai mult ceea ce am si pe cei care ma inconjoara.Nu-mi mai bat capul cu fleacuri si nu ma mai stresez din orice nimic.
MULTUMESC… MULTUMESC MULT!
Am primit acest mesaj pe mail. Nu stiu cat e de “reliable”, dar m-am gandit totusi sa-l impartasesc. Formularea are accente paranoide, dar ideile de baza poate trebuie luate in calcul. Cu atat mai mult cu cat am vazut ca inafara de poze sunt multi care completeaza toate informatiile personale (loc de munca, adresa de acasa, numarul de telefon) si in plus dau accepta ca prieteni oameni pe care nu ii cunosc sub motivul “am vazut ca ii mai avea ca prieteni si pe x,y, z, deci probabil ca e ok”.
În această săptămână la televiziunea argentiniana a fost un reportaj zilnic cu Joaquin Lopez Doriga ( jurnalist mexican) pe tema Facebook, hi5, Myspace, Sonic, etc, şi cât de periculoase sunt. Exista si un reportaj-jurnal în ziarul Milenio , cu privire la modul in care diversi terorişti au avut ca sursă de informaţii sigure şi directe blogurile, Facebook şi hi5.
Intervievaţi anumiti hoti si răpitori spun că au intrat pe net şi au vazut portretele, casa, masinile, poze de călătorie situatia socială şi economică si nivelul la care traiesc persoanele acelea. La televizor, unul dintre ei a declarat că inainte, pierdea mult timp înainte de a actiona pentru a identifica candidatii pentru răpire, dar acum cu Facebook şi informaţiile pe care oamenii le pun de bunăvoie în reţea, nu mai sunt confuzii sau dificultati in a investiga modul în care ei trăiesc, sau cum se deplaseaza copiii la scoala şi care sunt părinţii lor, fratii si prietenii. Asa s-a întâmplat cu Alejandro Marti (tanar mexican ucis de răpitorii lui). Familia a închis blogul său după ce au realizat ce potenţial periculoase informaţii da tineretul, care socializeaza acolo cu bucurie şi fără a bănui că unul dintre contacti poate fi un ucigas. Protejaţi-vă copiii, şi nu puneti informaţii periculoase în reţea!
Adevarul cu privire la “Facebook”
Facebook vinde informaţii utilizatorilor cu cea mai mare oferta. Citez: “Ceea ce mulţi utilizatori nu ştiu este că, în conformitate cu termenii contractului, făcând clic pe rubrica” accept”, practic ofera Facebook exclusiv şi perpetuu drept de proprietate asupra tuturor informaţiilor şi imaginii sale publice. “
De fapt, spune expertul, cei inscrisi, autorizeaza automat utilizarea de catre Facebook perpetuu şi transferabil, impreuna cu drepturile de distribuţie publicului si toate atasamentele de pe site-ul lor. Conditiile de utilizare arata ca Facebook isi rezerva dreptul de a acorda şi sublicenţiere cu tot “continutul paginii web a utilizatorului” , pentru alte afaceri .
Fără consimţământul lor, mai multor utilizatori li s-au transformat imaginile în publicitate pentru comertul privat.
Dintr-o data totul este publicat, inclusiv fotografiile personale, înclinaţia politica, starea de spirit, şi interesele individuale chiar si adresa de acasa, si accesibile fără permisiune miilor de utilizatori.
Trebuie să credem, cum spune domnul Melba, că mulţi angajatori, pentru a evalua pretendentii, cauta pe Facebook informatii intime despre solicitanţi. Testul pentru o pagina de pe Facebook nu este privat, fapt pus in evidentă în cazul celebru cand John Brown University a expulzat un student, dupa ce a descoperit o imagine pe Facebook unde acesta era imbracat ca un travestit. O altă dovadă – cazul în care un agent al Serviciului Secret a vizitat Universitatea din Oklahoma , pentru un student din anul doi, Saul Martinez- pentru un comentariu publicat de acesta impotriva presedintelui. Si culmea rautatii, problema nu se încheie în cazul în care utilizatorul decide să se retragă.
Chiar şi atunci când utilizatorul anulează statutul de membru, fotografiile şi informaţiile rămân la bord, în conformitate cu Facebook, pentru cazul că decide a-si reactiva contul. Mai mult, utilizatorul nu este îndepărtat nici chiar atunci când moare. În conformitate cu “termenii de utilizare,” urmasii nu pot legalmente sa-i oblige sa stearga de pe Facebook date şi imagini ale rudelor lor, pentru că atunci când a acceptat clauzele virtualului contract Facebook a dat dreptul de a “menţine starea activă, în cadrul unui comemorari speciale, pentru o perioadă de timp, pentru a permite altor utilizatori sa posteze comentarii şi note asupra decedatului. “
Utilizatorii Facebook nu ştiu că sunt participanti indiferenti ai unui scenariu pe care academicieni cunoscuti il descriu ca cel mai mare caz de spionaj din istoria omenirii. Intamplator devin in mod inconştient precursori ai fenomenului “Big Brother” unde stau cu ochii pe tine. Este o trimitere directa la intromisia abuziva a statului în mediul afacerilor private ale cetăţenilor obişnuiţi, pentru a controla comportamentul lor social, un subiect de roman profund premonitoriu scris în 1932 de britanicul Aldous Huxley: “Brave New World.” sau “Happy new World” – “Fericita lume noua”
Nu de mult am fost criticata pentru ca fac morala. Contextul e mai putin important, fiind oricum unul total nepotrivit dupa parerea mea. Ideea totusi merita retinuta. Poate ca intr-adevar am aceasta inclinatie de a “face morala”. De a spune lucrurilor pe nume cand ma deranjeaza ceva sau a le arunca unora in fata lucruri pe care altii prefera sa le pastreze pentru ei sau considera ca e mai comod sa le barfeasca.
Cred ca si in acest blog s-a reflectat aceasta inclinatie a mea de a … poate a critica e un termen potrivit, de a arata cu degetul. Nu stiu insa care sunt consecintele benefice. Ma simt eu mai bine pt 5 min pt ca “mi-am descarcat nervii” ? Astept ca cei vizati sa-si schimbe atitudinea? Cel mai probabil ca asta nu o sa se intample. In plus imi place sa cred ca am depasit perioada aceea in care credeam ca pot sau -mai mult- ca sunt datoare sa schimb lumea. In mod evident nu sunt.
Cred ca am niste principii destul de solide si niste standarde destul de ridicate. Ceea ce cred ca e bine. Doar ca atunci cand aplic aceste standarde celor din jur, de cele mai multe ori ajung sa fiu dezamagita. De ce? Cer asa de mult? Sau nu am stiut sa ii aleg pe cei care sa ma inconjoare? Nu stiu ce raspuns sa dau. Oricare ar fi acela, tot vina mea ar fi, asa ca poate nici nu conteaza care e raspunsul.
Cred ca am gasit probabil singura new year’s resolution pe care o voi face de Rosh HaShana. Vreau sa nu imi mai bat capul cu altii. Nu e de folos nimanui, nici mie, nici celorlalti. De acum o sa ma uit mai mult inspre mine si o sa incerc sa analizez sincer in ce masura ma incadrez eu in acest standarde inalte in care ma astept ca ceilalti sa se incadreze. Unde o sa primesc puncte ok, unde nu o sa incerc sa mai lucrez in asa fel incat sa ajung sa ma apropii cat mai mult.
In anul care va incepe in mai putin de o saptamana o sa fiu eu buricul universului. Vreau sa imi transform modul de gandire. Poate cel mai bun exemplu e titlul acestui blog: “Lumea lui Magdutz”. Nu va mai fi despre ceilalti care populeaza aceasta lume. Va fi despre mine, despre ceea ce fac, simt, despre drumul pe care vreau sa-l urmez.
Stiti intrebarea aceea cu unde te vezi peste 5 ani? Eu am inceput sa am o idee despre cum o sa arate lumea mea atunci, dar am mult de munca pentru a ajunge acolo. Deci in asta voi investi. Cat despre cei care nu apar in acea imagine… Do whatever you feel like. I don’t care anymore. De ce sa continui sa-mi pierd timpul cu discutii de genul “nu mai fi trista din cauza lui cutarica, nu merita” sau “hai sa facem o super-comunitate, super-evreieasca” sau “fa-ti o data o lista de prioritati si tine-te de ea” sau “de ce te plangi de lucrurile care te deranjeaza daca nu esti gata sa schimbi nimic?” . Enough is enough.
Vrei sa fii trista degeaba? Minunat! Vrei ca evreii sa fie o minoritate chiar si in comunitatea evreiasca si in programele dedicate lor? Superb! Vrei sa continui sa te plangi ca ai timp de nimic? N-ai decat. Vrei sa imi explici in continuare cat de egoisti/nedrepti/ipocriti sunt oamenii, dar nu vrei sa le reprosezi nimic ca nu cumva sa strici minunata prietenie pe care o impartasiti? Extraordinar. Continua asa. Cu siguranta totul se rezolva de la sine. De ce ar face oricine vreun efort?
Ops! Iar fac morala, asa-i? Ei, un pic asa de final imi permit. Poate pentru ca inca imi mai pasa ceva mai mult decat vreau sa recunosc, dar promit sa lucrez la asta. Ajunge cu investitiile neprofitabile. De acum incolo refuz sa-mi mai bat capul cu ce/cine nu merita.
Acest post le este dedicat Sandei si Oanei. De ce? E destul de banal de fapt, dar intreaga intamplare de ieri m-a binedispus.
Stiti ca sunt in Iasi, nu? Asta dupa ce ma pot lauda ca am petrecut timp prin toate cele 3 CIR-uri ale comunitatii. Hint: Orice ati face nu mergeti la Borsec!!! Chiar nu! Dar despre asta in alt post. Sa revenim la Sanda.
Si mergeam eu cu autobuzul si ma intalnesc cu Sanda. Ea tocmai a terminat a 12, discutam de facultati, cine dintre colegii ei pe unde s-a mai dus (ea e la psihologie), cum a fost cu bacul, bla-bla, si din una in alta ajunge sa imi spuna cum ea cu Oana in orele de info, intrau si citeau blogul meu. Si eu care credeam ca la cat am scris in ultimul an e pustiu pe aici. Aproape ca ma astept sa gasesc panze de paianjeni de fiecare data cand intru. Dar se pare ca nu. Mai mult, Sanda a spus ca le si place aici la mine. Asa ca m-am gandit sa le fac cadou un post: that’s for you, girls :*
Chiar ma miram zilele trecute. De 2 luni nu am mai scris nimic si totusi am avut 400 de vizite, respectiv 200 in acestea (si asta tinand cont ca din septembrie au trecut abia 11 zile).
In plus am dat si peste blogul Dianei. Imi place mult cum scrie si imi place si ideea de a pastra undeva experientele prin care cineva trece.
Deci am 2 motive zic eu importante: 1.sunt unii care chiar ar vrea sa stie ce mai fac, 2. si mie cred ca imi va placea peste o luna sau un an sau 10 sa vad ce simteam, faceam, credeam acum.
Hai sa vedem cum merge.
* Pentru cei care chiar se intreaba, in limba magdeasca, acest neologim “pups”, e pluralul de la pup.
De ceva timp cred ca mi s-a pus o pata pe creier. Nu conteaza despre ce e vorba. Cine trebuie sa stie stie si cine nu oricum nu o sa afle. Problema nu e pata propriu-zisa. Fiecare cu piticii lui sau cum se mai spune unii au pasarele, altii stoluri intregi.
Ideea e ca in contextul acestei pete pe creier de care va ziceam am inceput sa descopar lucruri destul de suparatoare. De exemplu ca oamenii pe care ii credeam loiali, nu stiu ce inseamna loialitatea, iar cei cu care discut despre asta si cica ma inteleg se pare ca au impresia ca “persoanele de fata se exclud”. Sau ca atunci cand e vorba de ele regulile sunt altele.
Deci pe scurt sunt dezamagita de cateva persoane si oricat de mult am incercat sa gasesc o rezolvare nu a prea functionat. Am trecut si prin perioada “hai sa las eu de la mine”, chiar si de partea cu “ma supar si-mi iau jucariile si nu mai vorbesc cu voi”. Am ajuns la o concluzie mult mai rezonabila si aparent mult mai de dorit: nu mai am niciun fel de asteptari. E totusi destul de trist. Probabil ca in scurt timp o sa-mi treaca. O sa fie ca orice suparare. A trecut si gata, o sa si uit. Dar diferenta fata de toate celelalte tipuri de suparari va fi aceea ca niciodata nu va mai fi cum a fost.
Dirigul meu obisnuia sa ne avertizeze cand faceam tampenii sau eram neascultatori sau nu invatam sau alte chestii de genul asta pe care le fac elevii in liceu : atunci cand dezamagesti pe cineva nu mai pori schimba asta, nu o mai stergi niciodata si nimic nu mai e ca inainte.
Nu o sa ma bazez pe acel proverb arab care spune ca Daca un prieten te dezamageste o data e vina lui, daca te dezamageste si a doua oara e vina ta ca i-ai permis sa-ti mai fie prieten. O sa adopt ideea dirigului si intr-un fel cred ca e mai trist, dar deja nu mai depinde de mine. O sa fim in continuare prietene, dar nu o sa mai fie niciodata cum era.
Cu atatea discutii despre alegeri, alegeri si iar alegeri, s-ar putea crede ca intreg sistemul solar s-a invartit astazi in jurul cabinelor de vot din Adamache.
Actually, nu a fost chiar asa. Un important eveniment care a fost -cred- in mare masura trecut cu vederea si care a avut loc tot astazi a fost Hidon HaTanach.
Concurentii au fost atat de bine pregatiti, incat, la final a trebuit sa mai introducem o scurta runda de departajare. Castigatorii au fost Gabi Asman si Avi Finkel (aplaudati pt ca aveti de ce), iar Noa Lupu si Alex Klein s-au “abonat” pentru cele 2 locuri castigatoare de la anul.
Ceea ce e foarte interesant la acest concurs e ca e exemplificarea perfecta a ideii precum pofta vine mancand. Daca la prima vedere sa te apuci sa inveti tanachul nu pare nici simplu si nici din cale afara de distractiv, pe masura ce incepi sa inveti, te pregatesti, raspunzi la modele de intrebari … totul devine din ce in ce mai atractiv. Si daca mai ai si norocul sa te pregatesti impreuna cu altii e si mai bine.
Eliza, mai stii primul nostru an? Cum stateam noi la tine la Barlad si invatam impreuna… imi amintesc ca dupa alea cateva zile, dupa ce am venit la iasi, cand vorbeam la telefon mai faceam schimb de cateva raspunsuri.
Imi mai amintesc ca nu aveam inca internet acasa si mergem la internet cafe ca sa pot vorbi pe mess. Ce ciudat pare acum sa mergi la internet cafe ca sa vorbesti pe mess despre Tanach. Asta ca sa nu mai spun despre gafa mea cu visele cu cele 7 vaci si cat a mai ras Daniel pe seama mea….
Despre cele 3 sapt in Israel nici nu stiu ce as putea sa spun. A fost o experienta unica si cred ca toti cei care am trecut prin asta putem cadea de acord ca asa ceva nu merita ratat.
Sfatul meu pentru cei care pleaca : profitati de fiecare clipa
A trecut si primul semestru de facultate, a trecut si prima sesiune – nu cu rezultate minunate, dar sa zicem ca sunt multumitoare avand in vedere circumstantele.
Nici nu imi vine sa cred ca au trecut cam 4 luni jumatate de cand m-am mutat in Bucuresti. Stiu ca hotarasem sa va scriu mai des aici, dar nu cred ca e nevoie sa va spun ca abia imi gaseam timp sa respir.
Acum a inceput semestrul 2: alte materii, alti profesori, alt orar (si eu care abia il invatatsem pe cel vechi) …
Oare oamenii seamana? Sau poate suntem noi prea limitati si gasim asemanari si corelatii, punem etichete pentru a fi mai simplu. Cred ca cea mai uimitoare asemanare pe care am vazut-o e intre Paula (o colega de grupa) si Andra (colega mea de banca din clasele a 7-a si a 8-a). Au de multe ori aceeasi expresie a fetei, aceeasi ochi, acceasi privire, acelasi stil de a fi: o sinceritate incredibila, neindulcita de diplomatie (cum e cazul multora), o vestimentimentatie non-conformista, au chiar si unghiile la fel. Mai e si Diana (o alta colega de grupa) care imi aminteste de Silvia (colega de liceu). N-as putea spune concret prin ce seamana, dar par facute dupa exact acelasi tipar. Mai e Roua care imi aminteste de Simona … Si Catalina care pare a fi Catrinel Re-loaded. Ceea ce e comic e ca nu doar mie mi se intampla sa gasesc “dubluri”. Am descoperit ca si altii au gasit astfel de asemanari intre actuali colegii si colegi sau cunostinte mai vechi.
Ieri de la 7:30 am avut primul seminar de MCD. Profa de seminar mi-a amintit si ea incredibil de mult de profa mea de pregatire la mate. Seamana ca statura, ca fel in care vorbesc, ca gesturi …
Cred ca ar fi interesant sa cunosc pe cineva care sa imi semene. Sau poate am o imagine prea complexa despre mine ca sa gasesc astfel de asemanari.
Daca tot veni vorba de profa de mate… Imi amintesc de -poate cel mai important- lucru pe care l-am invatat de la ea. La una din sedintele de pregatire, era cu doar cateva saptamani inainte de bac. (si prin cateva vreau sa spun 2-3) eu eram absolut disperata. Aveam impresia ca nu stiu nimic, ca nu o sa fac nimic la Bac si ca nu am nicio sansa sa intru la ASE, unde stiam ca admiterea la matematica e ucigatoare.
A incercat sa-mi spuna multe lucruri ca sa ma imbarbateze, dar argumentul prin care m-a convins a fost urmatorul: “Eu nu intru intr-o batalie decat daca sunt sigura ca o voi castiga”. Mi-a spus ca nu e cazul sa ma consider proasta fiindca nu stiu analiza matematica. (mai degraba lenesa fiindca nu am invatat – as adauga eu)
Conceptia foarte comuna conform careia daca iti doresti un lucru cu adevarat el se va si indeplini, nu are intotdeauna rezultate garantate, dar nici nu esueaza mereu. La mine a mers. Am intrat la ASE. Analiza matematica nu stiu nici acum, dar cum a zis si ea: uneori, fara ca noi sa stim, unele lucruri se compenseaza. Nu poti sa te bazezi pe noroc, dar nici nu poti sa-l negi atunci cand ai parte de el.
Mi-a placut mult sa fac pregatire cu ea, iar cele mai importante lucruri pe cale le-am invatat in perioada aceea nu aveau nici cea mai mica legatura cu matematica. E o persoana cu un caracter absolut uimitor si cu o verticalitate si niste principii morale mai mult decat impecabile. E un exemplu pentru mine. Am imprumutat si eu ideea de a nu intra intr-o lupta decat daca stiu ca o pot castiga. Totusi, in aplicarea acestei reguli am permanent in vedere o alta : “ Profetia este in cele mai multe cazuri cauza principala a evenimentelor prezise“
An e-mail I received and I want to share with you. Don’t hesitate to do the same.
1) “Israel’s response in Gaza is disproportionate”
Since when is war a mathematical equation? The basic objective of any warring party is to inflict maximal damage on the enemy while minimizing its own casualties. Was there anything proportional about the US war in Iraq? Or about Iraq’s invasion of Kuwait for that matter? Or about Russia’s recent war against Georgia? Israel is doing exactly what any other country has done in the past. This is how war works. Would a British citizen complain that “too few” British soldiers are being killed in Iraq? Probably not.
And on a more elementary note: Palestinian military inferiority is not an indication of moral superiority. Palestinian insistence on resorting to violence despite this military weakness is an indication of poor judgment perhaps – yet it is by no means an indication of moral virtue. Being militarily weak does not make the Palestinians right.
2) “But Qassams don’t kill”
Actually, Qassams do kill. Not too often, perhaps, but dozens of Israelis were killed and wounded by rocket fire in recent years. Moreover, at this time the Palestinians are firing long-range Grad rockets with even greater explosive power. Such rockets killed 2 Israelis Monday.
Yet beyond the casualty figures, the psychological damage caused as result of living under an ongoing rocket threat is immeasurable. Would anyone in the West agree to have their family live under constant rocket attacks and be regularly woken up by sirens in the middle of the night? Would anyone living under such conditions appreciate being told that “these rockets don’t kill?” Probably not.
3) “It’s all because of Israel’s siege. Israel should allow aid into Gaza.”
Israel has allowed goods into Gaza regularly throughout the “siege”. Palestinians have been able to complement these deliveries with supplies smuggled through hundreds of tunnels (of course, they would likely be able to bring in even more food had they not used the tunnels to smuggle in missiles.).
The day before operation “Cast Lead” got underway, Israel allowed dozens of trucks carrying aid to enter the Strip. On Tuesday, another 100 trucks – double the normal number -are expected to enter Gaza after Defense Minister Barak approved the move.
In short, Israel is allowing aid into the Strip (but guess who has kept Gaza crossings mostly closed thus far? That’s right, Egypt.)
4) “Why didn’t Israel just agree to renew the Gaza truce?”
First, what truce? Terror groups continued to fire rockets throughout the lull, even if somewhat infrequently, and even if the world didn’t seem to care too much. Nonetheless, Israel clearly declared that it is interested in extending the truce. Our top officials made it clear time and again.
Yet Hamas leaders clearly declared that the truce has ended on December 19th, and proceeded to bombard southern Israeli communities with dozens of rockets daily. In short, it is no wonder that even the Egyptians are blaming Hamas this time.
5) “But Hamas was elected democratically – why can’t Israel accept it?”
Although Hamas won the Palestinian elections, it took Gaza by force, in the process hurling rival Fatah members down to their death from high-rises and shooting others in the knees with the declared aim of maiming them. Some democracy.
In any case, Israel in fact “recognizes,” de facto, Hamas’ rule in Gaza, which is precisely why it is justified in attacking the Hamas-ruled Strip, recognizing that it is indeed being governed by a terror entity. Israel did not launch the operation because Hamas is in power there – rather, it did so because Hamas is a terrorist organization that has deliberately targeted civilians with thousands of rockets over the past 8 years.
6) “Israel is targeting civilians”
You mean to say that “one of the most powerful armies in the world” has been bombing Gaza for days, deploying massive air power, dropping hundreds of bombs, and ultimately killing a grand total of 50 civilians or so in the “most crowded place on earth?” There are two options here: A) The Israeli army is not targeting civilians, or B) Israeli pilots suck. We tend to go with option A. Indeed, Israel goes to great lengths to avoid civilian casualties, by deploying precise ammunition and specialized techniques. In fact, nobody in the world does this better than the Jewish State.
Vreti sa stiti cum imi mai petrec timpul liber? Ei bine citesc. Anul asta -spre rusinea mea- aproape ca n-am citit nimic inafara de literatura scolara. Asa ca m-am decis sa recuperez. Mi-am adunat un teanc de carti si am inceput sa fac ceva ce n-am mai facut pana acum: am inceput sa citesc mai multe carti deodata.
Lectura principala -daca ii pot spune asa- e genul de carte dn care nu credeam ca voi ajunge sa citesc. Singurul motiv pentru care o citesc e ca mi-a imprumutat-o o fosta diriga. Imi mentin parerea ca nu e chiar genul meu de carte, dar asa ca experiment e destul de interesanta. Se numeste Biruinta unei iubiri. Dinu & Nelli Pillat. Pagini de corespondenta. Din titlu ma asteptam sa fie destul de plicticoasa si m-am apucat totusi de ea doar fiindca mi s-ar fi parut lipsa de respect sa o dau inapoi fara sa o rasfoiesc macar. Si apoi m-a cam prins. Cum spuneam: e interesanta. Te face sa vezi unele lucruri un pic altfel. Pe de alta parte e si un pic ciudat. In majoritatea cartilor eu (si cred ca cei mai multi fac asta) ma regasesc intr-o anumita masura in vreun personaj (nu neaparat principal). Aici insa a fost foarte diferit. Mi se pare ca povestea celor doi seamana foarte mult cu o alta poveste pe care o cunosc in viata reala. Si nu doar povestea. Sau nu atat povestea cat felul de a fi al personajelor. Poate mi-ar placea sa ma regasesc si eu acolo. Macar in cateva trasaturi. Dar se pare ca nu…
Celelalte doua carti pe care le-am inceput sunt Ghidul lenesului – mic tratat pentru lenesii rafinati si Cum sa fii o lady – mic tratat de eleganta. Pe prima am zarit-o in biblioteca si am cerut-o cu imprumut, iar a doua e cumparata de la metrou. Pentru cei care nu sunt din Bucuresti conceptul cartilor cumparata de la metrou sunt sigura ca e complet strain. Pe mine Eliza m-a invatat tactica. Cartea nu e cine-stie-ce. M-a atras titlul cand am luat-o si am semi-abandonat-o dupa primele cateva pagini. O sa revin la ea.
Celelalte carti care astepta sa fie luate in seama sunt Bucuria matinala de P.G. Wodehouse, Arta de a fi egoist – Cum sa traiesti fericit, chiar daca altora nu le place de Josef Kirschner si Public Speaking (am reinceput sa citesc si in engleza). Pe P.G. Wodehouse vi-l recomand din toata inima. E un scriitor renumit pt umorul scrierilor sale. Si intr-adevar pot confirma. Mi s-a intamplat de fiecare data cand citeam vreo carte de a lui , stand tolanita pe canapea sa incep sa rad asa de una singura. Celelalte carti sunt din categoria auto-educare(stiu… suna cam pompos). Nu toata lumea apreciaza genul asta de carti, dar mie imi place sa mai citesc asa ceva din cand in cand.
Dupa cum vedeti daca ar fi doar doua as putea spune ca sunt diametral opuse, dar sunt intr-o dispozitie a experimentelor. Cred ca cel mai concret exemplu e ca eu – o carnivora absoluta – am inceput sa mananc salate la restaurant, in detrimentul graterelor sau pizzei.
de pe la lume