A fost odata un om pe nume Yossel căriua îi plăcea la nebunie să vorbească. Îi plăcea sunetul vocii sale si mereu spunea cate ceva, indiferent daca era un lucru inteligent sau o prostie.
Lui Yossel îi placea atât de mult sa vorbeasca incat avea mai multe tipuri de voci: un ton jos mormăitor, un ton subtire, piţigăiat, un ritm molcom, ca de cantec. Punea accentul pe “r” si spunea foarte clar sunetul “t” şi terminaţiile “-ind.” Repeta expresii care i se pareau indispensabile unui bun vorbitor ,precum, “trebuie sa admitem”, “fără nici o indoiala”, si le folosea atat cand erau foarte potrivite contextului, dar si cand nu aveau niciun sens.
Yossel era foarte mandru de abilitatea sa de a vorbi, dar cand locuitorii orasului il vedeau venind, obisnuiau sa soptească, “Iar vine Yossel, moara hodorogită” si se grabeau pentru ca nu cumva sa trebuiasca sa asculte intreaga dimineata un alt discurs prostesc.
Yossel vorbea foarte mult, dar nu prea muncea. Asa ca avea destul timp liber. Intr-o zi frumoasa se duse la plimbare la ţară. In timp ce mergea, vorbea, pronunţând cu grijă toate expresiile la moda care îi treceau prin cap.
“Ce frumos vorbesc!” îşi spunea. “Ce talentat sunt!”
Nu după mult timp, lui Yossel i se făcu foame. Dar pentru ca nu era atât de destept pe cat era de vorbaret, nu se gandise sa isi ia de mancare cu el. “Of. Chiar ca as vrea sa mananc ceva,” se gandi el. Apoi observă un arbore plin de fructe. Infometat, luă cateva fructe si gustă. Delicios! Curand se sătură cu fructele si stătea fericit sub arbore cu burta plină, repetând un alt ton al vocii sale.
Yossel se uită la ramurile de deasupra sa. Se ridică brusc si îi vorbi copacului. “Copacule, voi de ce nu vorbiti?” a intrebat el. “Nimeni nu a auzit vreodata vocea voastra!”
Apoi copacul replică, “Noi nu trebuie sa vorbim despre noi, sau chiar sa vorbim in general. Oferim fructe dulci, nu doar cuvinte. Fructele noastre vorbesc pentru noi.”
de pe la lume